Fer. Alexandru Rusu

• Episcop, martir
• 1884-1963
• n.: la 22 noiembrie 1884, Șăulia de Câmpie
• d.: la 9 mai 1963, Gherla
• 2 iunie (bizantin)

PS Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884, Șăulia de Câmpie (atunci Mezősályi, în Comitatul Turda-Arieș), într-o familie cu 12 copii, 11 băieți și o fată, ai preotului protopop Vasile Rusu și ai Rozaliei. Școala primară a urmat-o în localitatea natală, apoi la Liceul german din Bistrița, unde a încheiat clasele primare și doi ani de liceu, iar ultimii ani la Liceul catolic din Târgu Mureș.

Între 1899-1903 s-a aflat pe băncile Liceului din Blaj unde a promovat examenul de bacalaureat. De-a lungul anilor de studiu, a fost clasificat ca elev „pur eminent”. Din 1903, a studiat la Universitatea din Budapesta, ca alumn al Seminarului Central, obținând doctoratul în Teologie la 25 iunie 1910. În timpul studiilor doctorale a fost profesor de cateheză în diferite școli primare și secundare din Budapesta și s-a implicat în activități culturale studențești.

A fost hirotonit preot, la 20 iulie 1910, în Catedrala din Blaj, de către Arhiepiscopul și Mitropolitul Victor Mihályi de Apșa. După hirotonire a fost profesor la Catedra de Dogmatică a Academiei de Teologie, prefect de studii la Seminar și profesor de religie la Liceul de băieți din Blaj și totodată, a desfășurat o activitate jurnalistică intensă, publicând articole în Gazeta de Transilvania, sau ca redactor la revista Cultura Creștină. Din 1918 până în 1920 activează ca secretar general al Resortului Culte din cadrul Consiliului Dirigent, în 1919 și 1920, fiind deputat în Parlamentul României.

La 12 mai 1920 a fost numit secretar mitropolitan, apoi, în anii următori, a îndeplinit diferite funcțiuni: între 1920-1925 a fost rector al Internatului Vancean; între 1921-1930, redactor și apoi director al ziarului Unirea din Blaj; în perioada 1923-1930 a fost canonic teologic, apoi canonic intendent și canonic scolastic al Capitlului mitropolitan. Din 1931 a desfășurat o intensă activitate pastorală și catehetică prin misiunile populare, AGRU și Reuniunile mariane, s-a preocupat de școlarizarea confesională, a publicat numeroase lucrări și articole.

A primit numirea de Episcop de Maramureș, la 17 octombrie 1930, din partea Papei Pius al XI-lea, numire confirmată apoi, la 24 noiembrie 1930, prin decretul 3874 al Regelui Carol al II-lea. A fost consacrat episcop la 30 ianuarie 1931, în Catedrala din Blaj de către Arhiepiscopul și Mitropolitul Vasile Suciu, asistat de PS Iuliu Hossu și PS Alexandru Nicolescu, fiind prezent și PS Mihai Robu, Episcopul romano-catolic de Iași. A fost instalat în 2 februarie 1931, în Catedrala greco-catolică din Baia Mare (până în prezent neretrocedată, după confiscarea ei de către regimul comunist).

În Sinodul electoral din 15-16 martie 1946, de la Blaj, PS Alexandru Rusu a obținut majoritatea voturilor, fiind propus Sfântului Scaun ca Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia. A primit aprobarea Papei Pius al XII-lea, la 22 iunie 1946, pentru această demnitate, dar, la 2 octombrie 1946, Guvernul României a refuzat numirea PS Alexandru Rusu. În anii 1947-1948, a fost persecutat de către agenții Securității, i s-a înscenat și un proces în urma căruia s-a rechiziționat reședința sa episcopală din Baia Mare.

La 30 ianuarie 1948 a trimis credincioșilor o scrisoare pastorală în care vorbește despre încercările viitoare la care Biserica urma să fie supusă, îndemnând: „acestea trebuie să ne găsească uniți și gata de sacrificiu, pregătiți să urmăm misiunea noastră de apostolat creștin cu mai multă iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele și o mai mare adeziune la Domnul și la legea Lui, în toate circumstanțele.” În 29 octombrie 1948 a fost arestat la Baia Mare și dus la Ministerul de Interne din București. A urmat un lung periplu prin penitenciare și închisori. În toți anii detenției Preasfințitul Alexandru Rusu a rămas ferm în credință în pofida arestărilor și ispitirilor, a presiunilor și torturilor, a privațiunilor și suferințelor.

În perioada 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, s-a aflat în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele; între 27 februarie 1949 – 25 mai 1950, a fost dus în arest la mănăstirea Căldărușani; a urmat, între 2 ianuarie – 22 mai 1950, o perioadă de anchete la Securitate în București, apoi, între 25 mai 1950 – 4 ianuarie 1955 a fost încarcerat la Penitenciarul din Sighet, împreună cu ceilalți Episcopi. Între 6 ianuarie – 2 februarie 1955, Episcopii supraviețuitori Sighetului, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan au fost transferați într-o locație secretă a Securității. Între 2 februarie – 7 mai 1955, cei trei Episcopi au fost duși la Spitalul I.C. Frimu (Spitalul Floreasca) din București;

A urmat pentru PS Alexandru: domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș (7 mai 1955 – 14 iulie 1956), la Mănăstirea Ciorogârla (14 iulie – 13 august 1956); domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Cocoș (13 august – 30 decembrie 1956). În 30 decembrie 1956 a fost dus la Direcția de Securitate din Galați, apoi, între 5 ianuarie – 13 mai 1957 deținut și anchetat în celulele Securității din Cluj. În 3 iulie 1957, Tribunalul Militar din Cluj îl condamnă la închisoare pe viață cu regim sever, pentru „înaltă trădare”; între 13 mai 1957 – 13 iule 1958, a fost încarcerat la Penitenciarul din Gherla, apoi, între 13 iulie 1958 – 6 iunie 1960, încarcerat la Penitenciarul din Pitești. Între 6 iunie 1960 – 18 ianuarie 1963, era închis la Penitenciarul din Dej și între 18 ianuarie – 9 mai 1963, a fost încarcerat din nou la Penitenciarul din Gherla. La 19 ianuarie 1963 condamnarea pe viață i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică.

O mărturie a Pr. Tertulian Langa descrie o stațiune doar de pe Calea Crucii străbătută de ierarhul român unit în închisorile comuniste: „Eram în închisoare la Gherla, sub patul Mitropolitului nostru Alexandru Rusu, bolnav […] A intrat comandantul Goiciu, toată lumea s-a sculat în picioare, inclusiv eu, viteazul de mine, m-am sculat în picioare. Episcopul Rusu nu s-a sculat, pentru că nu putea, era infirmizat de boală. Furios, considerând că se află în fața unui afront, Goiciu s-a repezit asupra lui, l-a bușit, l-a bușit, până când a obosit, cu pumnii. În timp ce era lovit, Episcopul Rusu zicea: «Dă, domnule, dă, dar să știi că cu fiecare lovitură se înalță la ceruri o rugăciune pentru mântuirea ta».”

Bolnav fiind, PS Alexandru Rusu a fost transferat, în 30 aprilie 1963, la infirmeria Penitenciarului Gherla. Aici a trecut la Domnul, la 9 mai 1963, oferindu-și viața pentru Biserica Greco-Catolică, primind dezlegarea sacramentală și oferind tuturor celor care se aflau acolo, în aceeași cameră a infirmeriei, pacea lui Hristos.

Lângă episcopul Alexandru Rusu, în momentul plecării sale la Domnul, s-a aflat și pr. Emil Riti care și-a amintit: „[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că Episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…» N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă„.

A fost înhumat în cimitirul Penitenciarului Gherla sau în cimitirul de pe dealul Cărămidăriei. După ce nu au mai fost locuri în cimitirul din fața închisorii din Gherla, cei decedați au fost duși în afara orașului, pe un versant al dealului Cărămidăriei. Mormântul PS Alexandru Rusu se presupune că avea la cap o scândură de lemn, purtând numărul 133.

O mărturie impresionantă a fost trimisă Sf. Scaun (în 1964), de către dr. Cornel Petrassevitch, fost deținut politic greco-catolic, care-și amintea: „PS Rusu era grav bolnav, urmare a anilor lungi de malnutriție. Cu toate acestea, în fiecare duminică ținea slujbe religioase, însoțite de predici cu conținut concentrat și încurajând pe deținuți în momentele grele de descurajare. În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să îl las să țină ultima slujbă din viața lui. L-am rugat să fie cât se poate de scurt, căci mă temeam, la acest efort, să nu facă un accident vascular. Răspundeam la slujbă.

A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau. Nu am avut puterea să îl opresc și nici nu putea fi oprit. La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră Greco-Catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.” – și și-a ținut promisiunea, iar Sfântul Părinte nu a uitat de Biserica Greco-Catolică, ridicând la cinstea altarelor pe Episcopii uciși pentru credință.