Sf. Corrado din Piacenza

• călugăr
• c.1290-1351
• n.: în c.1290, Piacenza, Italia
• d.: la 19 februarie 1351, Noto, Sicilia
• 19 februarie (latin)

Ecologiştii, cei care se dedică studiului şi apărării ambientului natural, probabil că nu-l vor găsi simpatic pe acest sfânt, care în timpul unei partide de vânătoare, pentru a scoate din cuib vânatul şi a umple tolba cu iepuri şi fazani, nu a ezitat să dea foc pădurii. Pentru a potoli mânia ţăranilor, cărora li s-au distrus de către flăcări recoltele şi casele, guvernatorul de Piacenza, Galeazzo Visconti, l-a condamnat la moarte pe primul nenorocit pe care l-a avut în mâini, a cărui unică vină era aceea de a fi fost găsit în pădure în timpul înfiorătorului foc.

Adevăratul vinovat, Corrado Confalonieri, contingentul 1290, căsătorit în mod normal, de profesie soldat mercenar, născut şi conform scriptelor rezident în Piacenza, era în fond un om cumsecade (cu excepţia piromaniei), de aceea nu a ezitat să se predea când a auzit că un nevinovat a plătit cu moartea actul său de uşurătate. După ce şi-a mărturisit vinovăţia, Corrado s-a arătat dispus să suporte pagubele. Şi aşa a făcut, ajungând la sărăcie. Deoarece căile Domnului sunt infinite, vânătorul piroman, atitudine destul de puţin franciscană, a aderat căit şi în pace cu propria conştiinţă la al treilea ordin franciscan din Calendasco, în anul 1315, după ce s-a separat prin consens de soţia Eufrosina, care, pentru a nu fi mai prejos decât soţul, s-a retras în mănăstirea franciscană a „Sfânta Clara” din Piacenza.

Sub rasa franciscană palpita încă inima rătăcitorului om de arme. După ani de cutreierare pioasă de la un sanctuar la altul, fratele Corrado, trecând strâmtoarea Messina, în anul 1343, a ajuns pe verdea câmpie de la Avola, dincolo de Siracusa, copleşită de orbitoarea lumină a soarelui cald care deja la începutul anului deschide mugurii migdalilor; a continuat prin prăpastiile munţilor şi s-a stabilit în orăşelul Noto. Şi-a ales ca locuinţă o chilie de lângă biserica del Crucifisso. Faima sfinţeniei sale îl urma ca o umbră şi punea în pericol pacea şi tăcerea la care ţinea atât de mult.

Când şi-a dat seama că vizitele frecvente îi luau din timpul dedicat rugăciunii, fratele Corrado şi-a ridicat din nou cortul şi s-a dus să se ascundă, nu furios, ci umilit, în grota solitară a Pizzoni-lor pe care poporul a rebotezat-o apoi cu numele de „grotta du san Currau”. Acolo a murit la 19 februarie 1351. Datorită veneraţiei pe care cei din Noto o aveau pentru eremitul, venit din Piacenza natală să locuiască în mijlocul lor, fratele Corrado este înmormântat în cea mai frumoasă dintre bisericile din Noto, biserica „Sfântul Nicolae”, care în anul 1844 a devenit catedrala noii dieceze.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei