Sf. Elisabeta a Portugaliei

• regină
• 1271-1336
• n.: în 1271, Aragon, Spania
• d.: la 4 iulie 1336, Estremoz, Portugalia
• 4 iulie (latin)

„Pacea între fraţi este voinţa lui Dumnezeu şi bucuria lui Cristos. Este perfecţiunea sfinţeniei, regula dreptăţii, învăţătoarea doctrinei, salvatoarea obiceiurilor, disciplina lăudabilă în toate lucrurile”[1].

Fericirea păcii a fost cuvântul evanghelic ce a călăuzit întreaga viaţă a Elisabetei până acolo încât i-a meritat numele de „înger al păcii”. S-a născut în jurul anului 1271, în familia lui Petru al III-lea de Aragona şi Costanza, fiica lui Manfred, rege al Siciliei. Era strănepoata sfintei Elisabeta a Ungariei, şi aceasta explică şi numele ei de la Botez.

Regină din raţiuni politice

Nu a avut nici măcar timpul necesar pentru a visa la lucrurile care i-ar putea face plăcere în viaţă, deoarece, la vârsta de numai 12 ani, din motive politice, s-a căsătorit cu Dionisiu, regele Portugaliei. Norocul ei a fost că primise o profundă formaţie creştină, care i-a dat puterea să înfrunte cu un echilibru excepţional evenimentele adeseori complicate ale unei vieţi aventuroase. Din căsătoria ei au rezultat doi copii: Alfonso, care avea să-i succeadă tatălui pe tronul portughez, şi Costanza, care va fi căsătorită cu regele Ferdinand al IV-lea al Castiliei. Aceasta din urmă, femeie foarte prudentă, ar fi putut să ofere un ajutor important pentru calmarea tensiunilor politice, însă a murit înaintea mamei sale.

Elisabeta îl iubea pe rege, soţul ei; nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre el, care, deşi o respecta pe regină, nu o cruţa de numeroase amărăciuni. Elisabeta nu şi-a pierdut niciodată calmul, a făcut întotdeauna ceea ce a considerat că este mai bine pentru a reface armonia, până la a se ocupa chiar personal de educaţia fiilor pe care soţul i-a avut de la diverse curtezane.

Artizană a păcii

Şi mai dureroasă a fost pentru ea disensiunea iscată între rege şi moştenitorul la tron, fiul lor Alfonso. Controversa putea să aducă în Portugalia un ruşinos război intern. Elisabeta a intervenit pentru a îndepărta această nenorocire. Într-un prim moment, regele s-a gândit că ea va fi de partea fiului, şi atunci a izolat-o la Alenquer, dar apoi şi-a dat seama de nevinovăţia ei, acceptând medierea, şi atunci s-a realizat pacea.

Din acel moment, un raport nou a început între cei doi, deoarece regele a descoperit, poate pentru prima dată, darurile umane şi măreţia morală a reginei. A abandonat viaţa mondenă şi şi-a ţinut mereu alături soţia, oferindu-i toate onorurile regale care i se cuveneau. Ea a dat în schimbul acestei afecţiuni un alt fel de iubire. Când regele s-a îmbolnăvit grav, Elisabeta nu a voit să-l încredinţeze grijii unor persoane străine, ci s-a ocupat ea însăşi de el, zi şi noapte, până la moarte, care a survenit în 1325.

Rămasă văduvă, şi-a vândut bunurile şi propriile bijuterii de regină, pentru a ajuta la operele sociale în favoarea săracilor. Apoi a îmbrăcat haina terţiarelor sfântului Francisc şi a făcut un pelerinaj pe jos la sanctuarul „Sfântul Iacob” de la Compostela, pentru a cere lumina lui Dumnezeu cât priveşte misiunea ei viitoare.

Clarisă, dar nu mai mult de atât

La întoarcerea din pelerinaj, s-a hotărât să intre în rândul clariselor de la Coimbra, în mănăstirea fondată chiar de ea, dar şi de această dată, raţiunile de stat au împiedicat-o: figura ei era prea importantă pentru a dispărea de pe scena politică a timpului. I-a fost permis atunci să trăiască împreună cu un grup de clarise într-o casă apropiată conventului, ducând împreună cu ele viaţa monastică, dar liberă să iasă, dacă era nevoie, la un moment dat.

Nu a ezitat, concret, să-şi părăsească locul liniştit pentru a face o lungă şi dificilă călătorie: fiul ei, Alfonso, şi ginerele, Ferdinand, rege de Castilia, erau în conflict şi oricând putea izbucni un război între ei. Când Elisabeta a ajuns la Estremoz, vlăguită de oboseala călătoriei, a fost cuprinsă de febră şi a murit în braţele fiului şi ale norei, la 4 iulie 1336. Nu reuşise să depăşească boala, dar încă o dată a putut să restabilească pacea între adversari.

Înainte de a muri, a obţinut, în sfârşit, permisiunea de a face profesiunea monahală de călugăriţă clarisă. Trupul ei a fost dus la Coimbra şi portughezii, care pe când era în viaţă o cinsteau şi o iubeau ca regină, acum au proclamă şi o venerează ca „regină sfântă” şi ei i se încredinţează în toate vitregiile istoriei. Cultul ei a fost recunoscut de Biserică şi, mai târziu, în 1625, după procesul de canonizare, numele ei a fost inserat în calendarul roman universal.

Notă:
[1] Petru Crisologul, Discursul 53: PL 52, 347.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog