Fer. Eugen al III-lea

• Papă
• c.1080-1153
• n.: în c.1080, Pisa, Italia
• d.: la 8 iulie 1153, Tivoli, Italia
• 8 iulie (latin)

Într-o perioadă de grave abateri de la morala creştină, atât în rândul clerului cât şi al poporului credincios, conclavul cardinalilor din anul 1145 cheamă la conducerea Bisericii pe un călugăr pregătit într-o mă­năstire a Sfântului Bernard: el se numea Petru Bernard. Se trăgea dintr-o familie nobilă din Montemagno, localitate lîngă Pisa, Italia, şi intrase în ordinul sever al cistercienilor [1], după o întâlnire cu în­temeietorul şi animatorul abaţiei de la Clairvaux. După alegerea ca papă, şi-a luat numele de Eugen al III-lea.

Sfântul Bernard le scria cardinalilor care l-au ales: „E de o constituţie plăpândă, şi firea lui retrasă e mai deprinsă cu singurătatea şi liniştea, decât cu rezolvarea problemelor materiale ale vieţii; de aceea, mă tem că nu va putea să-şi împlinească obligaţiile misiunii sale cu autoritatea necesară.” Tea­ma că acest papă blajin nu va fi la înălţimea situaţiei era împărtăşită de mulţi. „Dar Domnul – scrie cardinalul Bosone, contemporanul şi bio­graful său – i-a dat o atare ştiinţă şi putere de convingere, o astfel de lărgime de vederi şi forţă în administrarea dreptăţii, încât a în­trecut pe mulţi dintre antecesori prin realizările şi renumele său.”

Eugen al III-lea a condus Biserica timp de opt ani şi cinci luni (1145-1153), în împrejurări foarte grele pentru Biserică şi Statul Pa­pal. Un oarecare Arnold de Brescia, om cu vastă cultură, cu o viaţă ascetică şi o mare putere de fascinaţie asupra maselor, propaga cu înflăcărare ideea că Papa trebuie să renunţe la puterea politică; cetă­ţenii Romei au început să se agite, ajungând chiar la acte violente. Însuşi Eugen al III-lea, după alegere, a trebuit să fugă din oraş în timp de noapte şi a fost încoronat ca papă în mănăstirea de la Farfa, la 18 februarie. Când însă a iniţiat, sub influenţa Sfântului Bernard, opera de reformare a Bisericii, şi în primul rând a curiei romane, locuitorii ora­şului etern i-au acordat toată încrederea şi respectul lor,

Între acţiunile însemnate ale pontificatului său se amintesc: con­vocarea şi prezidarea a patru concilii: Paris, Trier, Reims şi Cremona; pregătirea unei cruciade împotriva ameninţării crescânde din partea turcilor, promovarea studiilor teologice, apărarea credinţei îm­potriva ereziilor care se foloseau de religie pentru a provoca şi între­ţine dezordini sociale şi politice. Dar ceea ce i-a adus preţuirea supre­mă din partea contemporanilor şi a posterităţii este felul în care a ştiut să îmbine în viaţa lui personală austeritatea vieţii călugăreşti cu cerin­ţele demnităţii papale. Această viaţă, dăruită total lui Cristos şi Bise­ricii sale se încheie în ziua de 8 iulie 1145, la Tivoli, lângă Roma. Cu prilejul înmormântării, cardinalul Ugo, episcop de Ostia, a putut spune: «Sufletul său fără pată şi-a părăsit trupul pentru a ajunge alături de Cristos».

Notă:
[1] Cistercieni, călugări ai ordinului călugăresc întemeiat de Sf. Robert în anul 1098 la Citeaux (lîngă Diion în Franţa); aveau o normă de viaţă foarte aspră si cultivau intens ştiinţele şi artele sacre; un renume deosebit şi-a dobîndit mănăsti­rea întemeiată de Sfântul Bernard la Clairvaux.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti