Sf. Francisca Romana

• călugăriţă
• 1384-1440
• n.: în 1384, Roma, Italia
• d.: în 1440, Roma, Italia
• 9 martie (latin)

Nobilă prin naştere – numele şi prenumele umplu un rând: Francisca Bussa de’ Buxis de’ Leoni – este foarte nobilă prin suflet, sfânta Francisca Romana, deşi a trăit în deja îndepărtatul secol al XV-lea, este aşa de familiară în devoţiunea romanilor, încât tinerele cupluri preferă, pentru a se uni în căsătorie biserica dedicată ei aproape de centrul forurilor imperiale. Francisca, numită în mod familiar Franceschella sau Ceccolella, s-a născut la Roma în 1384. Crescută în bunăstarea unei nobile şi bogate familii, a cultivat în sufletul său idealul vieţii monastice, dar nu s-a putut sustrage, după cum era obiceiul, alegerii pe care o făcuseră pentru ea părinţii săi.

Rareori o căsătorie combinată astfel ar fi ieşit atât de fericită. Foarte tânăra soţie, de doar treisprezece ani, a început să locuiască împreună cu soţul Lorenzo de’ Ponziani la fel de bogat şi nobil, în casa sa nobiliară din Trastevere. Cu simplitate a acceptat marile daruri ale vieţii, iubirea faţă de soţ, titlurile sale nobiliare, bogăţiile sale, cei trei fii născuţi din unirea lor şi asupra cărora ea şi-a revărsat o iubire atentă şi plină de gingăşie; şi cu aceeaşi simplitate şi fermitate de suflet a acceptat lipsirea de ele.

Prima mare durere a fost moartea unui fiu; puţin după aceea a murit un al doilea fiu, reînnoind rana din sufletul său încă sângerândă. În acest timp, Roma suferea repercusiunile schismei occidentale prin contrastanta prezenţă a antipapilor. Împotriva unuia dintre aceştia, Ioan al XXIII-lea, a purtat război regele oraşului Napoli, Ladislau de Anjou, care a invadat oraşul de două ori. Războiul a lovit-o de aproape şi pe Francisca. Ea a rămas cu bărbatul foarte rănit şi cu unicul fiu luat ca ostatic. Toate aceste nenorociri nu au doborât sufletul său, susţinut de prezenţa misterioasă dar eficace a îngerului său păzitor.

Palatul său părea a fi ţinta obligatorie a nevoiaşilor de orice fel. Generoasă cu toţi, oferea bunurile de care dispunea pentru a uşura chinurile altora, fără a-şi acorda nimic sieşi. Pentru a putea extinde raza acţiunii sale caritative, a întemeiat în anul 1425 congregaţia Oblatelor Olivetane ale sfintei Maria cea Nouă, numite şi Oblate di Tor de’Specchi. La trei ani după moartea soţului, a depus ea însăşi voturile în congregaţia fondată de ea, luându-şi al doilea nume de Romana. A murit la 9 martie 1440. Rămăşiţele sale pământeşti au fost expuse timp de trei zile în biserica sfânta Maria cea Nouă, care va primi apoi numele său şi va fi astfel în mod unanim tributul de devoţiune adus ei de către romani, astfel încât o cronică a epocii vorbeşte despre tota civitas, toată Roma, venită să-i aducă ultimul salut. A fost canonizată în anul 1608.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei