Sf. Grigore Barbarigo

• Episcop
• 1625-1697
• n.: la 16 septembrie 1625, Veneţia, Italia
• d.: la 18 iunie 1697, Padova, Italia
• 18 iunie (latin)

Celor care îl întrebau cine va fi noul episcop de Bergamo, cardinalul Carafa, legat papal la Bologna, le răspundea: „Citeşte-l pe sfântul Carol Borromeo şi vei şti”. Grigore Barbarigo, consacrat episcop la 29 iulie 1657, pentru a uşura transferul de la Roma la Bergamo, s-a lipsit, în mare parte, de bunuri şi de cărţile iubite, cu excepţia Actelor sfântului Carol, „acea carte fiind – a scris el – singura, se poate spune, de care am nevoie la Bergamo”. Născut la Veneţia la 16 septembrie 1625 dintr-o familie nobilă originară di Istria, a avut în tatăl Gianfrancesco un autentic maestru de viaţă şi de ştiinţă şi chiar de spiritualitate, luând de la el obiceiul de a recita zilnic oficiul Madonei.

După ce a obţinut licenţa la Padova, la 25 septembrie 1655, a fost sfinţit preot la 21 decembrie a anului următor, stabilindu-se după două luni la Roma la invitaţia lui Alexandru al VII-lea, care îl cunoscuse la Münster, unde Barbarigo fusese delegat ca secretar al ambasadorului veneţian la congresul de pace de la Westfalia. Voia o masă sobră, dar multe cărţi pentru a se îmbogăţi din punct de vedere intelectual. La Roma a fost surprins de epidemia de ciumă: „Aveam o teamă la început, încât simţeam că mor”; cu toate acestea a acceptat sarcina de organizator al sănătăţii publice, arătându-se foarte activ şi curajos.

Fiind numit episcop de Bergamo, şi-a făcut intrarea în mod privat, la 27 martie 1658. Atenţia sa s-a îndreptat mai ales spre şcolile de învăţătură creştină şi spre formarea candidaţilor la preoţie. Fiind numit cardinal în anul 1660 şi destinat, patru ani mai târziu, importantului scaun episcopal din Padova, încheia programul său pastoral astfel: „Vederea anumitor ocazii de scandal, de păcate, fără a şti ce măsuri să iau: acestea, fraţilor, vor fi durerile mele, acestea vor fi vaietele mele, acestea vor fi lacrimile mele”.

În frecventele vizite pastorale la cele 320 de parohii, neobositul episcop avea plăcerea de a se duce în mijlocul mulţimilor de copii neastâmpăraţi pentru a-i învăţa catehismul. Principala sa preocupare a fost formarea noilor candidaţi la preoţie. A vândut argintăria palatului, iar cu banii obţinuţi a achiziţionat o veche mănăstire, pe care a transformat-o în seminar; apoi, nu a pregetat să cheltuie pentru a aduce profesori de la Milano şi chiar din străinătate.

Mergea în fiecare zi printre elevi, pentru că, după cum i-a scris marelui duce Cosimo al III-lea, „seminarul este un pic de plăcere, sau pentru a spune mai bine, singura plăcere pe care o găsesc printre spinii conducerii episcopale”. La ultimele două conclave la care a participat era cât pe ce să fie ales papă. La sfârşitul lunii mai 1697 a plecat pentru ultima vizită pastorală. A murit la 18 iunie al aceluiaşi an. În anul 1960 Ioan al XXIII-lea l-a inclus în catalogul sfinţilor.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei