Sf. Ilarie de Poitiers

• Episcop, Doctor al Bisericii
• ?-367
• n.: în Poitiers, Franţa
• 13 ianuarie (latin)

S-a născut în Poitiers, pe la 315, dintr-o familie păgână, nobilă şi bogată şi a primit o educaţie literară aleasă în oraşul natal, rămânând păgân până la etate matură. Într-o zi, reflectând mai serios, a simţit că în sufletul său nu găsea satisfacţia deplină a aspiraţiilor sale nobile; nici în politeism, nici în morala epicuriană. A căutat deci aiurea această satisfacţie şi a găsit-o, ca Sf. Iustin, în lectura Vechiului şi Noului Testament; astfel, în anul 350, fiind deja căsătorit şi având o fiică, s-a convertit şi s-a botezat cu întreaga familie. Nu mult după aceea, cu câţiva ani înainte de 355, a fost ales episcop al oraşului, în plină lupta contra arienilor. Permitatea caracterului său l-a pus imediat în evidenţă publicului. Nu ştim dacă a asistat la sinoadele de la Arles şi de la Milan, dar a luat iniţiativa unui sinod ţinut la Paris (sfârşitul lui 355) în care episcopii din Galia prezenţi s-au despărţit de trei promotori ai arianismului în Occident: Ursace şi Valens (episcopi în Panonia) şi Saturnin de Arles. Acesta a făcut să se ţină un alt sinod, la Beziers, la care, din ordinul împăratului Constanţiu, Ilarie a trebuit să asiste.

El refuză aici să adere la politica religioasă a împăratului de a condamna pe Sf. Atanasie şi Conciliul I Ecumenic de la Niceea, 325; fiind bine instruit în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, a refuzat să semneze politica împărătească. Împăratul l-a exilat în Orient (în Frigia).

El a profitat de acest exil de 4 ani pentru a învăţa limba greacă. În acelaşi timp, a luat parte la Sinoadele din Seleucia şi Constantinopol, cunoscând la fata locului arianismul, pe care, până atunci, l-a cunoscut superficial, precum şi mai multe scrieri ale scriitorilor orientali. În acest exil, a compus tratatul De Trinitateşi mai târziu De Synodis (pe la 358) la cererea episcopilor galezi, pentru a cunoaşte starea de spirit din Orient. Sosind în anul 360 la Constantinopol, adresă împăratului Constanţiu un memoriu (Ad Constantinum liber II-us) pentru a-i cere o confruntare cu Saturnin de Arles, autorul exilului său. Împăratul refuză, dar îl autoriză pe Ilarie să se reîntoarcă în dieceza sa pentru a-l împiedica – zice Sulpicius Sever (Cayré, op. cit.vol. I, pg. 345) – de a conturba în continuare Orientul. Către anul 360, acest perturbator orientis este rechemat în Galia, unde propagă monahismul văzut în Răsărit şi luptă cu mai mult zel împotriva arienilor, văzându-şi lupta încununată de succes în Sinodul Naţional din Paris (361, când Saturnin a fost depus). Din 362-364 duce aceeaşi campanie anti-ariană în Italia, împreună cu Eusebiu de Vercelli. Cu toată sforţarea depusă, nu a reuşit să-l înlăture pe episcopul homeian (arian) al Milanului, Auxenţiu, fiindcă împăratul Valentinian s-a mulţumit cu o mărturisire de credinţă ambiguă de la Auxenţiu şi i-a interzis Sf. Ilarie sa mai rămână în Italia (364). Episcopul de Poitiers a scris Contra Auxentium pentru a protesta şi a readuce credincioşii la menţinerea integrităţii credinţei. El se reîntoarce în dieceza sa şi îşi consacra activitatea grijii spirituale a credincioşilor. A murit la 13 ianuarie 367 sau 368; a primit titlul de Doctor al Bisericii în 1851. Sf. Ilarie a fost numit Atanasie al Apusului. De fapt, se poate compara cu Sf. Atanasie în ceea ce priveşte tăria caracterului său, nobleţea vederilor sale, arta de a câştiga suflete. Timpul scurt de 10 ani de luptă contra arienilor, nu i-a permis să-l ajungă pe Sf. Atanasie, iar în ceea ce priveşte măreţia faptelor sale şi bogăţia scrierilor, îl ajunge şi poate îl şi întrece, mai ales în ce priveşte profunzimea vederilor, vigoarea dialecticei, căldura convingerilor şi originalitatea gândirii. Dacă Galia a scăpat de primejdia ariană, meritul principal este al Sf. Ilarie. În ce priveşte stilul scrierilor sale, Sf. Ieronim îl compara cu al lui Quintilian, pe care şi l-a luat de model. Cu toate acestea, este adesea obscur şi nu prea uşor de înţeles de către toţi cititorii. Acest lucru însă se poate scuza în bună parte, dacă se are în vedere că, în această epocă, vocabularul latin era prea imperfect pentru a putea exprima exact ideile noi în legătură cu dogma trinitară.

Scrierile Sf. Ilarie se pot grupa în mai multe categorii: exegetice, dogmatice, polemice, istorice, epistole şi imnuri.

1. În exegeză, Sf. Ilarie ne-a lăsat un comentariu la Sf. Matei, scris între 353-355 cu scop mai mult practic, de edificare spirituală. În această scriere, deşi nu cunoştea definiţia niceeană, totuşi afirmă consubstanţialitatea Fiului, bazat pe Sf. Scriptură şi pe Sf. Tradiţie. De asemenea, afirmă divinitatea Sfântului Spirit. Din Comentariu asupra Psalmilor nu ni s-a păstrat decât o introducere foarte frumoasă şi Comentariul asupra unor Psalmi (122,9,13,51,69, 91,118, 150). Scrierea este posterioară anului 362. În redactarea ei, autorul s-a folosit de textul grecesc, inspirându-se mai mult din Origen. Comentariul asupra lui Iov s-a pierdut. Liber Mysteriosi (Cartea Tainelor) s-a păstrat în parte şi conţine o serie de interpretări mesianice ale personajelor din Vechiul Testament. Scrierea este de după anul 360, cum reiese din întrebuinţarea abundentă a alegoriei tipologice, imitând în această pe greci.

2. Între scrierile dogmatice, capodopera sa este formata din De Trinitate în 12 cărţi, în care nu se ocupă de Sf. Treime, numai de demonstrarea divinităţii Fiului. Dumnezeirea Sf. Spirit este atinsă numai în treacăt. Acest tratat este unul dintre cele mai solide care s-au scris despre credinţa niceeană; deşi autorul s-a inspirat din scrierile lui Origen şi Atanasie, contribuţia sa personală reiese că a fost importantă. A fost scrisă între 356-359 în exil. De Synodis, scrisă tot în acel timp, este adresată episcopilor germanici, galici, britanici. În prima parte, arată vicisitudinile arianismului în Răsărit, după Conciliul din Niceea, iar a doua parte se ocupă mai ales de formula Homoiusiană, arătându-le acestor arieni moderaţi primejdia ce-i paşte şi îndemnându-i să se unească cu catolicii, pentru că formula lor, bine înţeleasă, nu se deosebeşte de cea catolică. Fiind rău înţeles de unii catolici, el le răspunde cu Apologetica ad reprehensores libri şi De Synodis respinsa, fiind un răspuns al lui

Ilarie niceenilor care i-au reproşat că a luat atitudine prea conciliantă.

3. Pe teren polemic are: Ad Constantium liber II, scrisă în ianuarie 362, care este o confruntare cu Saturnin de Arles. Fiind refuzat, scrie Contra Constantium imperatorem în primăvara lui 360, pe care însă n-a publicat-o decât la moartea împăratului, în 361. Scrierea este importantă nu numai pentru critica religioasă îndrăzneaţă pe care o face împăratului, dar şi pentru combaterea formulelor arianizante, inclusiv cele homoiusiene. Acest ultim lucru rezultă clar în Contra Auxentium, scrisă în 365, după reîntoarcerea sa din Italia, în care povesteşte lupta lui, împreună cu Eusebiu de Vercelli, contra acestui episcop arian din Milano.

4. Din lucrările istorice, ne-au rămas păstrate de la el mai multe fragmente dintr-o mare scriere, intitulată, se pare, Opus historicum adversus Valentem et Ursacium, în care, în trei cărţi, arată luptele religioase din secolul IV.

Scrisoarea Contra Dioscurum medicum s-a pierdut.

5. Epistole. Se ştie că Sf. Ilarie a scris mai multe, spune Sf. Ieronim, însă cele mai multe s-au pierdut. Scrisoarea către fiica sa Abra, ce se poate citi în Patrologia latină (549-552), este o lucrare posterioară. Din Liber Hipnorum, amintită de Sf. Ieronim, nu ni s-au păstrat decât trei imnuri autentice. Sf. Ilarie este părintele imnologiei latine, voind să introducă în Apus obiceiul răsăritean ca poporul să cânte în decursul serviciilor divine.

Sf. Ilarie din Poitiers este unul dintre cei mai de seamă scriitori apuseni care fac legătura dintre scriitorii răsăriteni şi cei apuseni, contribuind la fuziunea celor doua mentalităţi şi metode.

În ceea ce priveşte consubstanţialitatea Cuvântului, poate fi considerat ca unul dintre cei mai clasici scriitori; el afirmă cu formule precise deosebirea celor trei persoane în Sf. Treime şi, în acelaşi timp, şi unitatea de natură şi respinge formula homoiusiană, afirmând că formula niceeană (homoousios) reprezintă în substanţă învăţătura tradiţională a Bisericii, pe care atât Sf. Scriptură, cât şi Biserica, au învăţat-o de la început. Cu toate că insista asupra incomprensibilităţii acestei Taine (Sf. Treime), totuşi caută să o pătrundă pe cât este posibil. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cristologie, unde analizează de multe ori actul întrupării şi calităţile naturii omeneşti, luată de Cuvânt. Dintre celelalte adevăruri de credinţă ce se cuprind în scrierile sale, mai amintim frazele energice contra amestecului puteri laice în Biserica, a cărei perfectă independenţă, sub primatul lui Petru şi a succesorilor săi, o afirmă cu tărie (Contra Constantium, I, în Psalmi, 131, ş. a.).

Sursa: link