Sf. Ioan Leonardi

• preot
• 1541-1609
• n.: în 1541, Diecimo, Lucca, Italia
• d.: la 8 octombrie 1609, Roma, Italia
• 9 octombrie (latin)

„Nu trebuie căutat în trup ceea ce nu se poate găsi în cap; să începem cu primii – cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și parohi, cărora le-a fost încredințată direct grija sufletelor – și să coborâm până la ultimii, adică de la capi la copii, deoarece aceștia nu trebuie să fie neglijați de aceia de la care trebuie să înceapă reforma moravurilor în Biserică”[1].

Carisma acestui reformator post-tridentin cu vederi foarte largi opera pentru asanarea tuturor componentelor Bisericii, în sintonie cu ceilalți sfinți contemporani lui, ca Filip Neri, Carol Borromeu, Iosif de Calasanz.

Suflecarea mânecilor

Născut la Diecimo di Borgo, la Mozzano, în provincia di Lucca, în 1541 sau 1543, a fost trimis să studieze farmacia, în acel oraș în plină agitație din cauza fermentului Renașterii și datorită predicii lui Ochino. Tânărul Leonardi nu s-a lăsat antrenat în protestul capucinului, nici în viața liberă a neopăgânismului, dar, strălucit și curajos cum era, a reușit să-și câștige stima altor tineri și, sub conducerea unui părinte dominican, a fondat asociația numită a columbinilor, cu scopul de a-și sufleca mânecile, și, în loc să piardă timpul în discuții, să se pună în slujba săracilor, a bolnavilor, a pelerinilor și, mai presus de toate, să predea copiilor doctrina catolică.

Între timp, creștea în el dorința de a se consacra total lui Dumnezeu, și astfel, a cerut să intre la franciscani, dar aceștia nu l-au primit. Confesorul său l-a sfătuit atunci să se pregătească pentru preoție. Ioan a lăsat deoparte studiile de farmacie și le-a început pe cele teologice.

Un reformator în toate domeniile

Sfințit preot, în 1571, episcopul i-a încredințat biserica „San Giovanni della Magione”, din Lucca. Ajutat de columbinii săi, a instituit o școală de cateheză pentru copiii din cartier, care a avut un așa succes, încât episcopul i-a încredințat învățarea doctrinei creștine mai întâi în toate bisericile din Lucca, și apoi în cele din întreaga dieceză. Pentru a-și împlini această misiune, el a fondat Societatea Doctrinei Creștine, care primea laici și laice dornici de a se dedica predării catehezei copiilor și celor mari. Aprobată de episcopul diecezan și apoi de papa Clement al VlII-lea, ea s-a răspândit foarte rapid, mai întâi la Lucca și apoi chiar și la Roma și Napoli.

Pentru acești cateheți și pentru parohi, Leonardi a scris un opuscul care a avut multe ediții: Doctrina creștină învățată de parohi în parohiile lor copiilor orașului Lucca și diecezei sale. A ținut cont, însă, că, în timp ce cateheții, prin exemplul și învățătura lor, nu numai că formau pentru viața creștină grupuri numeroase de copii și tineri, dar operau în același timp și multe convertiri printre cei adulți, nu existau preoți pregătiți să culeagă asemenea roade în ministerul Spovezii și al direcțiunii spirituale. A fondat atunci „Confraternitatea Preoților Reformați” (1574), care mai târziu (1614) a fost aprobată de Paul al V-lea, sub numele de „Clericii Regulari ai Maicii lui Dumnezeu”.

Vântul persecuției

Când tânăra congregație era în plină afirmare și număra între membrii ei chiar și persoane ilustre, s-a iscat persecuția. Unii clerici laxiști și alți laici care dețineau puterea politică în oraș, simțindu-se amenințați de opera de reformă și de ascendentul pe care sfântul îl dobândea înaintea poporului, s-au coalizat împotriva lui Leonardi. I-au declarat război deschis, ajungând până acolo încât l-au privat pe el și comunitatea sa de alimentarea cu cele necesare pentru existență și l-au constrâns astfel să ceară de pomană.

Leonardi, deși constrâns să se mute într-o biserică mai puțin centrală, nu s-a dat bătut, și pentru că se bucura de sprijinul episcopului care, între timp, a aprobat tânăra congregație. Încurajat de acest decret diecezan, s-a dus îndată la Roma, pentru a obține aprobarea pontificală. Adversarii, profitând de absența sa, au obținut două succese împotriva lui: magnații orașului, printr-un decret, l-au expulzat pentru totdeauna din Lucca, pe motiv că a tulburat ordinea publică; în afara unor vorbe rele, ei au reușit să semene dezbinare nu numai între credincioși, dar chiar și în comunitatea sfântului.

Leonardi nu s-a mirat de sentința nedreaptă a judecătorilor din Lucca. Le-a cerut în zadar să dovedească acuzele aduse împotriva lui, dar a fost profund îndurerat de rana provocată în congregația sa în formare de infidelitatea unora dintre fiii săi; o rană pe care, de mai multe ori, a încercat să o vindece printr-o generoasă caritate, dar fără succes.

La Roma, pentru întreaga Biserică

Să se întoarcă la Lucca, în acel moment, nu era un lucru prudent, și a rămas astfel la Roma. Orașul toscan pierdea pe unul dintre cei mai buni apostoli ai săi și Urbea câștiga unul dintre cei mai valizi colaboratori în reforma bisericească deja în act. De fapt, papii timpului apreciau nu numai sfințenia lui Leonardi, dar și calitățile sale diplomatice, încât i-au încredințat misiuni foarte delicate și dificile, unde alți prelați nu reușiseră.

A fost trimis în Regatul de Napoli, pentru a rezolva o problemă spinoasă legată de sanctuarul Madonna dell’Arco, în Dieceza de Nola. O dată rezolvată controversa, a trebuit să se oprească mai mult timp în orașul napolitan, deoarece a contractat o boală. Întors la Roma, a obținut din partea Senatului din Lucca, prin medierea Colegiului Cardinalilor, să se poată întoarce în orașul său natal, unde însă nu a rămas mult timp, deoarece papa Clement al VIII-lea, după ce a aprobat congregația sa, l-a însărcinat cu o altă dificilă misiune: reforma abației Montevergine, de lângă Benevento.

Printr-o muncă lungă și răbdătoare de câțiva ani, Leonardi a readus ordinea în această veche și glorioasă abație, cu care erau în legătură numeroase alte mănăstiri benedictine din zonă. După ce a suspendat unele mănăstiri lipsite de numărul canonic al membrilor și a restabilit ordinea în celelalte, înlocuind dife-riți superiori și chiar pe abate, a readus Montevergine la adevărata sa menire de centru de spiritualitate benedictină.

Lucca continua între timp să se afle în război. Abia ales superior al congregației pentru a doua oară, s-a produs o adevărată revoltă în oraș, și el, de dragul păcii, a trebuit să renunțe. Papa, pentru a le arăta celor din Lucca cât de mult îl prețuia, l-a numit vizitator apostolic în orașul rebel. Situația, în loc să se îmbunătățească, s-a înrăutățit și mai mult, deoarece Leonardi era privit ca un inchizitor și călugării săi ca niște spioni. Viața lor devenise imposibilă și unii, în intenția de a salva această congregație în formare, s-au îndepărtat de directivele fondatorului. Acesta, după ce a făcut tot ce era cu putință, cu dragostea care îl ajuta să uite orice nedreptate suferită, fără a reuși să readucă armonia între ai săi, s-a întors la Roma cu inima îndurerată.

Aici îl aștepta misiunea de a reforma Ordinul Valombrosan și de a-l conforma exigențelor tridentine pe acela al slujitorilor și al Școlilor Pioase. În această perioadă, l-a cunoscut pe sfântul Iosif de Calasanz și a stabilit cu el o prietenie așa de profundă, încât, timp de mai mulți ani, cele două ordine călugărești fon-date de ei au rămas unite.

Ajutorul frățesc al sfântului Filip Neri

Chiar dacă Leonardi nu a pierdut niciodată speranța de a face pace cu orașul Lucca, el a fost sfătuit să deschidă o casă la Roma, unde se bucura de respectul papei și avea atâția prieteni. Comunitatea preoților reformați, cei mai credincioși fondatorului, s-a stabilit la „Santa Maria in Portico”, și noua congregație a fost pusă sub protecția cardinalului Baronius. Acesta, urmând sfatul lui Filip Neri, a voit ca Leonardi să fie din nou ales superior general, în ciuda protestelor continue ale celor din Lucca, și s-a străduit în toate felurile să favorizeze dezvoltarea noii fundații.

Erau timpuri de mare fervoare misionară și Leonardi voia și el să-i trimită pe unii dintre fiii săi în țări îndepărtate, dar sfântul Filip Neri l-a descurajat, spu- nându-i că lucrul cel mai urgent pentru acel moment era să aștepte consolidarea congregației sale la Roma. Sfatul s-a dovedit a fi providențial, deoarece acolo, peste puțin timp, Leonardi avea să-l întâlnească pe preotul spaniol G.B. Vives și, împreună cu el, a fondat seminarul ce va pregăti la Roma preoți pentru misiuni. A luat astfel ființă ceea ce mai târziu a devenit „Collegio Urbano de Propaganda Fide”. Aceasta a fost ultima operă ieșită din inima și din mintea sfântului Ioan Leonardi.

În 1609, îngrijind oameni bolnavi de ciumă, a contractat boala și a murit la 8 octombrie a aceluiași an. Sfințenia sa eroică a fost atestată prin profunda convingere a sfântului Filip Neri, a lui Baronius, a sfântului Iosif de Calasanz, a lui Vives și a atâtor altora care au împărțit cu el neliniștile și bucuriile pentru reformarea Bisericii. A fost înmormântat în „Santa Maria in Campitelli” și, în 1938, a fost declarat sfânt.

Notă:
[1] Dintr-o scrisoare a sfântului către Paul al V-lea; păstrată în arhiva ordinului.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog