Sf. Isaia
Numele ebraic Jeşa’jah, latinizat în Isaias, înseamnă „Jah(ve) este mântuire/ ajutor/ răscumpărare”. Aceeaşi semnificaţie are numeleJehoşua (Iosue), a cărei formă restrânsă în perioada post-exilică a devenit Jeşua – Jesus. Isaia, a cărui profeţie se încadrează între 740 şi 700 î.C., este fără îndoială figura cea mai importantă dintre toţi profeţii.
Potrivit antetului cărţii, Isaia era fiul lui Amoz (a nu se confunda cu profetul Amos). În activitatea lui, Ierusalimul ocupă un rol atât de relevant încât se poate considera pe bună dreptate că era născut şi crescut în capitală. Profeţii lui Israel se interesau nu numai de cult şi de chestiuni sociale, dar şi de politică. Mai mult, în Isaia politica este în centrul predicării lui. Isaia era ocrotit de originea şi poziţia sa socială, ba chiar e posibil să fi fost înrudit cu dinastia regală, cum sugerează Talmudul babilonian unde se spune că el ar fi fost fratele regelui Amasia (796-767).
Date fiind raporturile de tensiune şi refuz faţă de profeţii cultuali, este foarte greu ca Isaia să fi fost unul dintre ei, cu atât mai puţin cu cât el nu se defineşte pe sine niciodată ca profet (ebr. nabi). Numai în adaosul istoric al capitolelor 36-39 i se atribuie acest titlu, care într-o perioadă tardivă nu mai era legat de o activitate profesională.
Isaia avea ca soţie o „profetesă” (8,3) care i-a dat doi fii cărora le-a dat nume simbolice: Şear-Iaşub („un rest se întoarce” – 7,3) şi Maher-şalal-haş-baz („prădare rapidă-pradă în grabă” – 8,3). Ei trebuiau să fie un semn şi o avertizare pentru Israel. Vocaţia sa profetică datează din 739 î.C., anul morţii regelui Ozia. Într-o viziune, Isaia trăieşte experienţa impresionantă a maiestăţii şi puterii lui Dumnezeu, care i se prezintă ca un împărat aşezat pe un tron înalt, aclamat de serafimi prin cântarea: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor. De mărirea lui, pământul este plin!” (6,3).
Pe baza evenimentelor politice la care se face trimitere în continuu şi care nu rareori au fost obiectul intervenţiilor sale directe, activitatea profetului se împarte în patru perioade. Prima perioadă merge de la vocaţia lui până la izbucnirea războiului siro-fenician, de la 739 la 734. Această primă predicare se află mai ales în capitolele 2-5. A doua perioadă, despre care vorbeşte „Memorialul lui Isaia” (6,1-9,6) este din timpul războiului siro-efraimitic, în jurul anului 733. A treia perioadă a predicării lui Isaia (cf 14,28-32; 18; 20; 28,7-22; 29, 1-14; 30, 8-17), îmbrăţişează timpul revoltelor filistenilor împotriva asirienilor, în timpul domniei lui Sargon (716-711). A patra perioadă a activităţii lui Isaia cade în timpul celei de a doua tentative a lui Ezechia de a-şi recuceri autonomia.
După evenimentele din anul 701 (ocuparea regatului lui Iuda), Isaia nu mai apare în public. Despre restul vieţii sale, Vechiul Testament nu ne mai spune nimic. În „Martiriul lui Isaia”, o scriere apocrifă compusă în ebraică în Palestina în secolul II sau I î.C., păstrată integral doar într-o versiune etiopiană, se spune că Manase, regele lui Iuda între 699 – 643, l-a capturat pe Isaia care s-a retras în pustiul lui Iuda şi l-a tăiat cu fierăstrăul. Probabil la această tradiţie face referinţă Evr 11,37.
Sursa: Lumea.Catholica.ro