Sf. Luigi Alois Scrosoppi

• preot
• 1804-1884
• n.: la 4 august 1804, Udine, Italia
• d.: la 3 aprilie 1884, Udine, Italia
• 3 aprilie (latin)

Alois Scrosoppi s-a născut la 4 august 1805, la Udine (Italia), din părinţii Antonia Lazzarini şi Dominic Scrosoppi. Mama lui, Antonia, după moartea prematură a primului soţ, Francisc Filaferro (la 30 octombrie 1800), de la care a avut un fiu, pe Carlo Filaferro, s-a recăsătorit cu Dominic Scrosoppi, la 20 februarie 1802. Din această căsătorie s-au născut Giovanni Battista-Angelo (16 martie 1803) şi Luigi, supranumit în friulană Gigiút.

Fratele lor mai mare, frate vitreg, Carlo Filaferro, a urmat calea eclezială, fiind hirotonit preot-oratorian la 24 septembrie 1809, de către Mons. Rasponi. Anul 1809 fusese marcat deja de unele evenimente nespus de dureroase pentru Biserică: la 5 iulie fusese arestat şi făcut prizonier papa Pius al VII-lea de către împăratul Napoleon I, în timp ce la Udine episcopul consacrator al părintelui Carlo Filaferro era persecutat, umilit şi împiedicat să-şi desfăşoare ministerul episcopal, impunându-i-se pe deasupra şi domiciliul forţat. Acest climat de catacombe a devenit fermentul minunat al ministerului sacerdotal al părintelui Carlo Filaferro. Acesta, numai după un an de la hirotonire, la 15 mai 1810, a fost nevoit să părăsească Oratoriul din Udine, deoarece în acea zi fusese suprimată şi Congregaţia Oratoriană a sfântului Filip Neri de către acelaşi Napoleon.

În această ambianţă de persecuţie, părintele Carlo Filaferro, reîntors în sânul familiei, şi-a desfăşurat pe ascuns ministerul sacerdotal, slujind lui Dumnezeu şi aproapelui. Lui îi datorează educaţia umană şi spirituală cei doi fraţi mai mici, Giovanni Battista şi Luigi. Ambii vor ajunge preoţi, dar Luigi va activa până la vârsta de 50 de ani sub umbra luminoasă şi ocrotitoare a părintelui Carlo Filaferro, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în conducerea Casei celor Părăsite.

Deosebindu-se încă din fragedă copilărie printr-un spirit tăcut, meditativ şi smerit, pentru el conta numai ceea ce trebuia să facă şi cui trebuia să slujească printr-o totală dăruire de sine. Caracterului interiorizat şi activ în acelaşi timp, i se adăuga o voinţă de granit şi o inimă sensibilă faţă de nevoile celor părăsiţi şi suferinzi.

Întărit de aceste însuşiri umane şi spirituale, Alois Scrosoppi s-a înscris împreună cu fratele său Ioan Battista, în toamna anului 1817, la cursurile umanistice predate în Seminarul din Udine. Ca inteligenţă, Alois era mai puţin dotat decât fratele său Ioan Battista, dar printr-o muncă susţinută a dobândit roade superioare inteligenţei sale naturale. În ultimele două cursuri teologice a reuşit „eminent” la toate materiile. Sârguinţa sa la studiu era calificată de superiori ca „maximă”, iar comportarea în seminar a fost recunoscută drept „eminentă” în practicarea virtuţilor.

Pe scurt, în cei nouă ani de seminar, Alois Scrosoppi s-a remarcat printr-o aplecare constantă spre studiu şi printr-o comportare exemplară. La el nu s-a observat nici umbră de criză vocaţională. Harul, concentrarea purificatoare şi studiul constant asociat voinţei puternice de a-l urma pe Cristos pentru a deveni „o copie cât mai fidelă” a lui, l-au ferit de orice deviere de la drumul vocaţiei primite de la bunul Dumnezeu.

Timpul care-i rămânea liber îl dedica rugăciunii făcute în mult iubita biserică „Sfânta Maria Magdalena” sau conversaţiilor edificatoare întreţinute cu călugării filipini. Înainte de a primi ordinele majore, rectorul acelei biserici atestă că el a fost asiduu în practicile oratoriului şi că participase încă din copilărie la exerciţiile de pietate ale acelei biserici, apropiindu-se cu fervoare de sfintele sacramente ale Penitenţei şi Euharistiei în toate sărbătorile de peste an.

Să nu uităm că pe atunci nu era încă permisă împărtăşania cotidiană şi că, în afara duminicilor, sărbătorile de poruncă şi devoţiunile erau destul de numeroase, aşa încât putem deduce că Alois se apropiase de sfânta Euharistie cel puţin de două ori pe săptămână. Fiind statornic în urmarea vocaţiei, înainte de primirea diaconatului (22 septembrie 1826), cei care l-au examinat conform legilor în vigoare, l-au caracterizat astfel: „Optime in omnibus”, foarte bun sub orice aspect.

Din punct de vedere practic era un fidel urmaş al tatălui său Dominic Scrosoppi: nu era uşor să găseşti un tip mai corect şi mai realist decât el. Avea picioarele adânc înfipte pe pământ, era nespus de practic şi de destoinic în toate.

Împodobit, aşadar, de virtuţi şi de calităţile umane necesare, Alois Scrosoppi a fost hirotonit preot la 31 martie 1827, în sâmbăta, numită pe atunci „Sitientes”, în domul din Udine. Prima sfântă Liturghie a celebrat-o în Duminica Floriilor, în biserica „Sfânta Maria Magdalena”. Alături, ca asistenţi, erau fraţii săi, părintele Carlo Filaferro şi Don Ioan Battista. Ne putem imagina bucuria care inunda inimile mamei Antonia şi a tatălui Dominic Scrosoppi, prezenţi la acest moment unic din viaţa unui nou preot. Părintele Alois îşi începea astfel ministerul său sacerdotal în semnul lui Isus cel răstignit.

Ca statură era puţin mai înalt de un metru şi şaptezeci, avea o constituţie slabă, dar robustă, cu obrajii trandafirii şi pomeţii reliefaţi uşor. În interior, în taina fiinţei sale, ardea o dorinţă vie de a deveni şi de a trăi ca un preot sfânt, un preot simplu şi luminos, dăruit cu totul „căpitanului său, Cristos”, spre slujirea Tatălui ceresc şi a fraţilor săi de pe pământ, mai ales a celor umili, săraci şi suferinzi.[l l=”Lumina creştinului, 6+7/2001)