Sf. Marin din Cezareea

• ostaş, martir
• ??-c.262
• d.: în c.262, Cezareea, Palestina
• 3 martie (latin)

„În timp ce Biserica se afla în pace pe tot întinsul pământului…” Cu aceste cuvinte istoricul Eusebiu (267-340) începe istorisirea martiriului lui Marin, un ofiţer nobil şi bogat din armata imperială, care, din dragoste pentru credinţa sa, a ales mai bine moartea de martir, în localitatea Cezareea din Palestina.

Timpul de pace despre care vorbeşte Eusebiu este perioada de linişte ce a urmat edictului dat de împăratul Galienus în anul 260, edict ce acorda creştinilor un statut de toleranţă. Este evident că nu toţi guvernatorii au fost de acord cu politica de destindere iniţiată de împărat, de vreme ce în diferite părţi ale Imperiului au avut loc acte de represiune; acesta este şi cazul nobilului Marin şi al senatorului Asteriu, pe careMartirologiul Roman îi aminteşte împreună, dându-le titlul de martiri.

Iată ce ne istoriseşte Eusebiu. La Cezareea, în Palestina, era vacant un post de centurion; acest post îi revenea lui Marin. I s-a comunicat înaintarea în grad şi el era în aşteptarea momentului când avea să i se înmâneze ramura de viţă-de-vie, simbol al gradului de centurion roman. Dar erau şi alţi ofiţeri care râvneau gradul de centurion. Unul dintre cei mai îndârjiţi pretendenţi a depus la tribunal o adresă prin care arăta că, potrivit unor legi mai vechi, Marin nu are dreptul să ocupe posturi de răspundere în Imperiul Roman, deoarece, fiind creştin, avea să refuze de a aduce jertfe în cinstea împăratului.

Judecătorul, un oarecare Acheus, nemulţumit de această intervenţie supărătoare, l-a întrebat pe Marin ce religie ţine. Răspunsul ostaşului a fost limpede şi prompt: „Sunt creştin”.

Judecătorul i-a dat trei ore de gândire. Ieşind din clădirea tribunalului, Marin îl întâlneşte pe episcopul Teoctist, care, după ce a aflat despre situaţia în care se afla, l-a luat de mână şi au pornit spre biserică. Intrând în sfântul lăcaş, l-a condus la picioarele altarului; i-a cerut să privească sabia pe care o purta şi apoi i-a arătat cartea Sfintei Evanghelii: „Alege!” – îi spuse calm bătrânul episcop. Marin, fără nici o şovăire, îşi întinse mâna spre Sfânta Evanghelie. „Să rămâi deci al lui Dumnezeu”, îi spuse venerabilul bătrân, „să fii cu Dumnezeu şi, întărit de harul său, ţine drumul pe care l-ai ales. Mergi în pace!”

Cele trei ore de gândire au luat sfârşit. Marin se întoarce la tribunal şi, în faţa judecătorului, îşi proclamă credinţa „cu un şi mai mare curaj”. A fost de ajuns aceasta şi, fără altă judecată, este condamnat la moarte prin decapitare. Sentinţa a fost executată imediat. De faţă era şi senatorul Asterius, care, mişcat de curajul tânărului ofiţer, s-a apropiat şi a luat pe spate trupul martirului, cu gândul de a-i face o demnă înmormântare, bine ştiind că gestul său îl va compromite. De fapt, adaugă Rufin, traducătorul lui Eusebiu, aproape în aceeaşi clipă Asterius a împărţit onoarea de a fi martir.

Numele Marin, cu o formă feminină Marina, este foarte răspândit; el provine din adjectivul latin marinus, –a –um = marin, aparţinând de apele mării. În mod inexact, este considerat ca o variantă masculină a numelui Maria. După cum am văzut, la 1 ianuarie, numele Maria are o altă origine. Amintindu-ne de culoarea apelor mării, de frământările valurilor, de întinsul fără margini al mării, numele de Marin poate reîmprospăta gândul că suntem doar călători pe o mare adesea învolburată, în drum spre portul unde ne aşteaptă Tatăl ceresc şi fraţii noştri, mai înainte ajunşi acolo. Moartea de martir este una dintre căile sigure, care scurtează drumul spre port. Sfântul Marin a făcut o alegere înţeleaptă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti