Sf. Nicolae din Tolentino

• preot
• 1245-1305
• n.: în 1245, Ancona, Italia
• d.: la 10 septembrie 1305, Tolentino, Italia
• 10 septembrie (latin)

Între Sfântul Nicolae de Tolentino, mai puţin cunoscut, şi Sfântul Nicolae, episcopul de Mira, sărbătorit la 6 decembrie şi cunoscut de toată lumea, există unele apropieri însemnate. Părinţii sfântului amintit astăzi i-au dat numele de Nicolae deoarece considerau că venirea lui pe lume era rodul mijlocirii marelui Sfânt Nicolae, al cărui trup se află la Bari şi este cinstit în Sudul şi Estul Italiei; el s-a născut în 1245, la Castel Sant Angelo, sat în provincia Marche din Estul Italiei. Asemenea patronului său, încă din copilărie a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune, reculegere, mortificare. Aflându-se odată în oraşul apropiat, Tolentino, şi ascultând predica unui călugăr augustinian despre maxima „Lumea şi slava ei trec”, s-a hotărât să intre în mănăstire. La vârsta de 21 de ani, a fost primit în rândul augustinienilor şi, în 1269, a fost sfinţit preot. După şase ani de peregrinări în diferite localităţi din Provincia Marche, s-a stabilit la Tolentino, unde a desfăşurat un apostolat rodnic, îndeosebi prin ascultarea mărturisirilor şi îndrumarea conştiinţelor. Viaţa lui a fost o împletire de trăiri mistice extraordinare şi de fapte minunate, care au fost cercetate în procesul de canonizare ce s-a deschis la douăzeci de ani după moarte, şi care a declarat că peste trei sute dintre acestea erau minuni autentice. Sfântul Nicolae de Tolentino este invocat de cei care au fost nedreptăţiţi sau sunt ameninţaţi în viaţa şi libertatea lor; de asemenea, este invocat drept protector al maternităţii şi al copilăriei, al unei morţi bune şi ajutor în caz de incendii şi epidemii.

A fost un ascet sever, dar nu excentric, aspru cu el însuşi, dar blând şi delicat faţă de alţii. Fără a se da în spectacol, s-a îngrijit de sfinţirea vieţii proprii, folosind mijloace spirituale fundamentale: ascultarea necondiţionată, dezlipirea absolută de bunurile pământeşti şi o profundă modestie. Pe această canava simplă, umilul călugăr a ţesut în taină pânza preţioasă a sfinţeniei, astfel încât, în clipa morţii, a putut exclama: „Îi văd pe Domnul meu Isus Cristos, pe mama lui şi pe Sfântul Augustin, care îmi spune: «Bine, slugă bună şi credincioasă!»” Deşi în afară nu se cunoştea nimic din asprele pocăinţe la care se supunea, ştim din mărturia fraţilor săi că patru zile din săptămână se hrănea numai cu pâine şi apă, iar în celelalte nu se atingea de carne, ouă, fructe. Somnul şi-l reducea la trei sau patru ore, pentru a dedica rugăciunii restul timpului.

După ceasuri îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, zilnic făcea vizite la diferite case de oameni săraci, cărora, cu învoirea superiorilor, le ducea ajutoare dintr-un fond special administrat de el. Chiar şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi, mai ales, după moarte au avut ca scop uşurarea mizeriei umane. La vârsta de 61 de ani, în ziua de 10 septembrie 1906, părăseşte „Valea de lacrimi”, dar rămâne un puternic mijlocitor pe lângă Dumnezeu pentru toţi cei care-i vor cere ajutorul. După patruzeci de ani de la moarte, trupul său a fost aflat intact. Cu această ocazie, i s-au tăiat braţele şi din răni a curs din belşug sânge proaspăt. Conservate în relicvare de argint din secolul al XV-lea, braţele au sângerat în repetate rânduri. Acest fapt a contribuit mult la răspândirea cultului său în Europa şi în America.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti