Sf. Onesim

• martir
• ??-c.90
• d.: în c.90
• 16 februarie (latin)

Cazul sfântului Onesim, prin particularitatea sa, poate constitui punctul de reflecţie asupra câtorva dintre realităţile fundamentale ale creştinismului. Izvorul istoric al datelor pe care le posedăm cu privire la sfântul Onesim este aproape în mod exclusiv scrisoarea sfântului Paul către Filemon, „cea mai vivace şi însufleţită scrisoare pe care a scris-o Paul”. Lui Filemon pe care îl numeşte „dragul nostru colaborator” şi a cărui „dragoste faţă de alţii” şi-o aminteşte cu simpatie, precum şi „credinţa în Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii”, sfântul Paul îi scrie cuvinte pline de autoritate şi de bunătate: „deşi având în Cristos deplina libertate de a-ţi porunci ceea ce trebuie să faci, prefer să te rog în numele dragostei, aşa cum sunt, Paul, bătrân şi acum şi prizonier pentru Cristos Isus”.

Era o eficace captatio benevolentiae cu totul altceva decât retorică şi deci înşelătoare, pentru că sfântul Paul se pregătea tocmai să-l invite pe Filemon să facă un gest nemaiauzit de dragoste şi de credinţă. „Te rog aşadar pentru fiul meu, pe care l-am născut în lanţuri, Onesim, cel care altă dată ţi-a fost nefolositor, dar acum este folositor şi ţie şi mie. Ţi l-am retrimis pe el, inima mea. Aş fi voit să-l ţin lângă mine, pentru ca să mă slujească în lanţurile pe care le port pentru evanghelie, dar nu am voit să fac nimic fără părerea ta, pentru ca binele pe care îl vei face să nu dea impresia de constrângere, dar să fie spontan. Poate pentru aceasta a fost separat de tine pentru un moment, pentru ca tu să-l redobândeşti pentru totdeauna; însă nu ca sclav, dar mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate preaiubit în primul rând pentru mine, dar cu atât mai mult pentru tine, fie ca om, fie ca frate în Domnul”.

Onesim nu fusese numai un sclav fugar, dar şi un tâlhar, iar sfântul Paul se declară dispus să se recunoască dator, el însuşi, cu acea sumă, pe care Filemon ar fi cerut-o: „Eu, Paul, scriu aceasta cu propria mea mână: voi plăti eu personal. Dar nu-ţi spun că mi te datorezi chiar pe tine însuţi!”.

Cineva a pretins că depăşirea sclaviei nu a fost meritul principal al creştinismului, care ar fi pus numai în practică idei prezente deja la filozofi ca Seneca, birocraţi ca Pliniu cel Tânăr şi împăraţi ca Adrian. În realitate, nici un „filozof” nu a putut numi vreodată „fiu” şi „frate”, în plus „preaiubit”, pe un sclav fugit şi ajuns tâlhar. Chiar şi pentru Onesim Cristos murise şi înviase!… Evenimentele următoare ale vieţii sale sunt necunoscute. Martirologiul roman culege tradiţia care îl vrea „dus legat la Roma şi ucis cu pietre pentru credinţa lui Cristos” după ce a fost episcop de Efes.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei