Sf. Otto de Bamberg

• Episcop
• 1060-1139
• n.: în 1060, Swabia, Germania
• d.: la 30 iunie 1139, Pomerania, Polonia
• 2 iulie (latin)

Unul dintre prenumele foarte răspândite în ţările de limbă germană este acela purtat şi sfinţit de episcopul Otto, care, în ziua de 1 februarie 1103, ajuns la poarta oraşului Bamberg, astăzi în Germania – Bavaria, îşi scoate încălţămintea, îmbracă haina de pocăinţă şi, cu picioarele sângerânde, păşeşte pe drumul îngheţat spre catedrală, pentru a-şi lua locul pe scaunul episcopal. Nu era un gest teatral, ci expresia umilinţei sincere şi a dorinţei de a-i cere iertare lui Dumnezeu pentru multele nelegiuiri săvârşite în acele vremuri în numele dreptăţii şi al credinţei. Erau încă vii rănile adânci produse de conflictul dintre împăraţii germani şi Papa de la Roma, în legătură cu numirea şi confirmarea în funcţie a episcopiilor şi altor demnitari bisericeşti. După umilinţa pe care o suferise la Canossa, când Papa Grigore al VII-lea, în luna noiembrie 1077, îl ţinuse trei zile în frig înainte de a-l dezlega de excomunicare, împăratul Henric al IV-lea începe a susţine şi a pune în practică principiul că un cetăţean al Imperiului nu poate fi în acelaşi timp cetăţean loial şi supus al Papei.

Otto, datorită calităţilor şi pregătirii sale superioare, reuşeşte să rămână prieten al împăratului şi preot credincios legământului de atârnare spirituală şi canonică faţă de Scaunul Apostolic. Henric al IV-lea îl alege ca sfetnic şi îi propune să preia conducerea Diecezei de Ausburg, apoi a celei de Halberstadt, dar el refuză. În cele din urmă, este chemat să ocupe scaunul vacant al Episcopiei de Bamberg; Otto nu mai poate refuza, dar nu-şi începe activitatea mai înainte de a cere aprobarea şi binecuvântarea Urmaşului Sfântului Petru: „Cu toate că am servit mulţi ani stăpânului meu şi m-am bucurat de favorurile sale, totuşi, învestitura din mâna împăratului am considerat-o ca ilicită şi am refuzat de două ori diecezele oferite. Acum, când pentru a treia oară am fost chemat şi numit în Dieceza de Bamberg, nu vreau să rămân în ea dacă Sanctitatea Voastră nu veţi fi de acord să mă recunoaşteţi şi să mă consacraţi”. Această atitudine îl aşază pe Otto în rolul de mijlocitor între cele două puteri supreme; Papa Pascal al II-lea îl consacră episcop la Anagni (reşedinţă a Suveranului Pontif în Italia) şi-l elogiază pentru eforturile ce le depune în vederea restabilirii înţelegerii şi a păcii. Episcopul de Bamberg are nespusa bucurie ca, pe baza propunerilor făcute de el, în anul 1122, la Vornes, împăratul şi Legatul Papal să încheie acordul care va pune capăt luptei pentru învestitură, luptă care timp de decenii a adus vărsare de sânge şi mizerie asupra statului şi Bisericii.

Principe al imperiului şi preot în aceeaşi persoană, construieşte şase forturi întărite pentru apărarea oraşului, reclădeşte din temelii domul mistuit de flăcări, fondează şi restaurează mănăstiri ruinate de luptele fratricide, întemeiază o şcoală mănăstirească ce avea să devină un focar vestit de învăţătură şi ştiinţă. Pentru el, mănăstirea şi şcoala erau două râuri ce porneau din acelaşi izvor, două flăcări alimentate de uleiul aceleiaşi candele. Personal, ducea un trai sărăcăcios şi modest, dar îi trata în mod princiar pe toţi nenorociţii care-i cereau ajutorul; îi primea şi îi asculta stând în picioare în faţa lor, din respect faţă de Cristos care se afla sub zdrenţele celui sărac.

La vârsta de 64 de ani, primeşte o scrisoare din partea principelui polonez Boleslau, care-i cere ajutor pentru aducerea la credinţa lui Cristos a locuitorilor din părţile nordice, de pe malul Mării Baltice, ţinut de curând alipit imperiului. Otto îşi caută câţiva însoţitori de nădejde şi, împreună cu ei, străbate Polonia şi începe activitatea misionară în Pomerania. Într-un an de zile, botează 20.000 de oameni şi clădeşte unsprezece biserici. Bunătatea, zelul, sacrificiile misionarilor biruiesc neîncrederea şi, uneori, duşmănia localnicilor, care vedeau în apostolii noii credinţe trimişi ai vrăjmaşilor. În oraşul Wollin, populaţia, agitată de slujitorii zeului Triglav, îi primeşte cu pietre pe propovăduitorii străini, iar pe conducătorul lor, Otto, îl aruncă într-o mlaştină şi-l lovesc crunt, lăsându-l aproape mort. Misionarii se retrag la Szczecin, unde, de asemenea, sunt primiţi cu multă neîncredere, dar, după câteva luni de contacte repetate şi multă rugăciune, teama dispare din sufletele închinătorilor lui Triglav şi lasă loc credinţei şi iubirii faţă de Răstignitul de pe Golgota. Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, conducători şi cetăţeni simpli cer să fie spălaţi cu apa Botezului.

Cu inima plină de bucuria misiunii împlinite, în Joia Mare a anului 1125, primit de dangătul sărbătoresc al clopotelor, Otto părăseşte din nou treptele Domului din Bamberg şi îşi reia munca de păstor al sufletelor încredinţate. Peste trei ani, se va întoarce în Pomerania, unde va avea nefericirea să constate că o parte dintre credincioşii Szczecinului s-au lepădat de credinţa creştină şi pregătesc o acţiune armată împotriva misionarilor şi a credincioşilor creştini. Deoarece colaboratorii săi de muncă apostolică îl reţineau să se ducă la oraşul răzvrătit, Otto fuge pe ascuns în timp de noapte. Numai o minune a lui Dumnezeu l-a salvat de săgeţile otrăvite ale instigatorilor; prezenţa lui însă a readus încrederea şi calmul în rândurile locuitorilor oraşului, care, cu reînnoită hotărâre, îi jură credinţă lui Cristos, în faţa bătrânului episcop vărsând lacrimi de bucurie.

Oboseala muncii şi urmările încercărilor prin care a trecut îi ruinează sănătatea şi, bolnav, se întoarce la Bamberg, unde, cu resemnare, se aşază pe crucea unei îndelungate şederi la pat. Gândul îi este permanent îndreptat la consolidarea Bisericii din Pomerania şi face demersurile necesare pentru înfiinţarea unei episcopii în acel ţinut, care, abia la un an de zile după moartea sa, avea să-l primească pe primul episcop. În ziua de 30 iunie a anului 1139, Otto închide ochii pentru lumina acestui pământ şi credincioşii episcopiei de Bamberg vor încredinţa pământului trupul obosit al unui păstor sfânt, iubitor şi activ, în timp ce pescarii de pe malurile Mării Baltice, vechii închinători ai zeului Triglav, acum ucenici fericiţi ai lui Cristos, vor simţi că părintele credinţei lor îi priveşte cu drag din patria fericită a sfinţilor.

Prenumele Otto, împreună cu altele apropiate: Odil, Odilo, Odilia, Otilia, Odotte, Oddone şi chiar Othelo, are la bază un radical al limbii germane vechi, care e cuprins în cuvinte însemnând: bogăţie, avere, proprietate. Probabil că iniţial a fost atribuit ca supranume unor persoane înstărite, deţinătoare de mari valori materiale. Pentru creştinul care poartă acest prenume, poate să-i fie un fericit memento al cuvintelor psalmistului: „Legea Ta, Doamne, pentru mine este mai preţioasă decât mii de comori de aur şi de argint” (Ps. 118,72).