Ss. Perpetua şi Felicitas
- martire
- ??-203
- d.: la 7 martie 203, Cartagina, Africa de Nord
- 7 martie (latin)
- 1 februarie (bizantin)
„Ziua victoriei martirilor a sosit şi, din închisoare, s-au îndreptat spre amfiteatru, ca şi cum s-ar fi dus spre cer, cu chipurile pline de strălucire, de demnitate, agitate, mai degrabă, din cauza bucuriei decât din cauza fricii (…) O, preţioşi şi preafericiţi martiri! Voi sunteţi pe drept chemaţi şi aleşi pentru slava Domnului nostru Isus Cristos”[1].
Martiriul a fost considerat în primele secole ale creştinismului cea mai înaltă perfecţiune la care putea aspira un ucenic al lui Isus. În Actele martirilor se pot citi istorisiri minunate despre curajul dovedit de episcopi şi laici, de feciorelnici şi de căsătoriţi. Uneori, comunităţi întregi au fost luate drept ţintă de puterea civilă, cu intenţia de a eradica credinţa ce se răspândea ca o pată de ulei între oameni. Nu lipseau nici dintre aceia care, pentru a-şi salva propria piele, sacrificau idolilor fără să creadă în aceştia, cerând să fie readmişi în comunitate imediat ce dispărea pericolul persecuţiei.
Doar catecumeni, dar deja demni de a da mărturie
Relatarea martiriului sfintei Perpetua, a sfintei Felicitas şi a altor însoţitori este o autentică bijuterie, chiar şi pentru faptul că ne ajută să cunoaştem profundele raporturi de fraternitate ce existau între creştinii acelui timp şi cum în acest climat chiar femei căsătorite aveau curajul să înfrunte martiriul.
Perpetua era o tânără matroană, căsătorită şi cu un copil încă în faşă. Pentru rangul şi pentru inteligenţa ei, era foarte bine instruită, după cum rezultă din scrisorile sale. Familia ei era creştină, cu excepţia tatălui.
Felicitas era slujitoarea Perpetuei, cu ajutorul căreia ajunsese la credinţă. Şi ea era căsătorită şi se afla în a opta lună de graviditate. Între cele două femei, o stăpână şi o sclavă, sintonia era perfectă, deoarece credinţa creştină le-a făcut surori mai mult decât le-ar fi făcut faptul că s-ar fi născut din aceeaşi mamă pământească.
Alături de ele se aflau câteva figuri masculine: Saturnin, Secundulus şi Revo- catus. Acesta din urmă era sclav. Cele două femei şi cei trei bărbaţi încă erau catecumeni, când au fost arestaţi şi închişi în carceră. Ei locuiau într-un ţinut apropiat de Cartagina, care se numea Thuburbo Minus. Responsabilul comunităţii era catehetul Saturus, care, nefiind prezent în ziua arestării şi nevoind să lase lucrarea neîmplinită, s-a prezentat spontan în faţa autorităţii şi s-a declarat creştin. În felul acesta, a ajuns din urmă grupul în carcera din Cartagina. Doi diaconi din această comunitate s-au interesat de acest caz şi, cu banii comunităţii, au obţinut ca prizonierii să fie ţinuţi în pază privată şi să poată primi vizite din partea rudelor şi prietenilor. Perpetua a putut astfel să-şi alăpteze copilul.
În această perioadă, au primit Botezul din mâinile lui Saturus, ca o pregătire pentru martiriu. Perpetua, în jurnalul ei, a scris: „Duhul mi-a sugerat să nu cer din apă (a Botezului) altceva decât tăria trupului”. Nobila doamnă vorbeşte pentru sine şi, în acelaşi timp, pentru toţi: primind Botezul nu au cerut eliberarea din închisoare, ci tăria de a da mărturie pentru Cristos.
Tatăl Perpetuei i-a făcut o vizită fiicei sale. O iubea foarte mult, o crescuse şi o instruise aşa cum nu era nici o altă femeie, şi nu putea permite ca acum să se sfârşească într-un mod mizerabil din cauza acestei noi credinţe religioase. A rugat-o, deci, pe fiica sa în toate felurile să se întoarcă de pe drumul ei, dar totul a fost inutil.
Perpetua povesteşte
După o primă perioadă de carceră privată, au fost închişi într-un subteran rău mirositor, rece şi fără lumină. Aşa îl descrie Perpetua: „Eu m-am lăsat la pământ, deoarece nu mai trăisem într-o asemenea obscuritate. Ce zi teribilă! Ce căldură apăsătoare în acea masă de persoane! Ce situaţie chinuitoare din cauza durelor măsuri de sechestrare din partea soldaţilor!” În această nouă situaţie, pentru că nu mai avea cu sine copilul, se lamenta: „Suferinţa mea era din ce în ce mai mare, deoarece copilul meu era departe.
Mai apoi, am obţinut dreptul de a-l avea cu mine în închisoare; şi când a fost lângă mine, m-am simţit mai puternică la gândul că mă pot îngriji de el. Da, închisoarea a devenit atunci pentru mine un palat, aşa încât preferam să fiu în acel loc decât în oricare altă parte”. La început, se putea spera chiar că vor putea fi eliberaţi datorită influenţei tatălui care se bucura de mare respect în capitală printre persoanele influente, dar acum, când au fost puşi într-o asemenea închisoare, coroana martiriului părea atât de aproape.
Perpetua a avut atunci un vis. Văzuse, asemenea lui Iacob, o scară înaltă până la cer. În vârf se afla Saturus înconjurat de îngeri, care o invita să urce, spunân- du-i: „Perpetua, te aştept; dar ai grijă să nu te mănânce balaurul!” „Eu – aşa povestea Perpetua – i-am răspuns: «Nu-mi va face nici un rău! În numele lui Isus Cristos! Eu am urcat pe capul său, ca şi cum aş fi fost pe prima treaptă a scării». Aşa am înţeles – continuă Perpetua – că ne aştepta martiriul. De atunci, am abandonat orice speranţă pentru această lume”. Chiar şi copilul i-a fost luat din nou şi, de această dată, pentru totdeauna.
Într-o dimineaţă, prizonierii au fost „târâţi, imediat după micul dejun, la interogatoriu în forul oraşului”. Judecătorii au permis ca tatăl să se aproprie din nou de Perpetua. Acesta, arătându-i copilul pe care îl adusese cu el, îi striga cu disperare: „Fie-ţi milă de acest micuţ al tău!” Şi guvernatorul Ilarian a adăugat: „Arată puţin respect pentru părul alb al tatălui şi preocupare pentru copil! Adu jertfă pentru sănătatea împăratului!” Perpetua i-a răspuns simplu cu un „nu” sec. A urmat atunci întrebarea fatală: „Eşti creştină?” „Da, – a răspuns ea – sunt creştină”. Şi judecătorul a pronunţat condamnarea de a fi dată la fiare. Perpetua a notat apoi în jurnalul ei: „Atunci am coborât din nou veseli în carceră”. Acum nu mai era vorba decât de câteva zile de aşteptare, timp necesar pentru a organiza spectacolul în amfiteatrul oraşului. Condamnarea o privea nu numai pe Perpetua, ci pe toţi, deoarece toţi se declaraseră creştini.
Pregătirea imediată a martiriului
Acele zile de aşteptare trebuiau să fie zile de sărbătoare, dar Felicitas nu era mulţumită. Ea urma să fie exclusă din lupta de la amfiteatru, cel puţin pentru moment, deoarece legea romană interzicea să fie dusă în arenă o femeie însărcinată.
Autorul care a avut în mâinile lui foile jurnalului Perpetuei ne pune la curent asupra ultimelor zile ale martirilor noştri. El zice: „În ceea ce o priveşte pe Felicitas, chiar şi ea a avut parte de harul Domnului, şi tocmai în acest mod: deoarece se afla în a opta lună de graviditate, în timp ce se apropiau zilele jocurilor, se temea foarte tare că va fi împiedicată de la martiriu. Nu este permis, într-adevăr, să ucizi femei însărcinate. Dar şi însoţitorii ei erau preocupaţi foarte tare de faptul că vor trebui să abandoneze pe drumul aceleiaşi speranţe o aşa de bună tovarăşă, care a fost cu ei încă de la început. În dorinţa lor comună, cu două zile înainte de spectacol, s-au rugat împreună Domnului şi, imediat după această rugăciune, Felicitas a fost cuprinsă de chinurile naşterii.
Şi deoarece, aşa cum este natural pentru o naştere în a opta lună, se lamenta, în travaliu, suferind foarte mari dureri, unul dintre cei care au încarcerat-o i-a spus: «Dacă acum strigi aşa, ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiarele sălbatice?» Dar femeia a răspuns: «Ceea ce sufăr eu acum, sufăr pentru mine; dar atunci va fi altcineva care va suferi pentru mine; şi eu voi suferi pentru el». Astfel, a născut o fetiţă pe care una dintre surorile noastre a luat-o la sine şi a alăptat-o ca pe o fiică”.
Cum au putut aceste mame să se separe de copiii lor? Numai o profundă experienţă de credinţă poate să explice o conduită aşa de eroică. Dincolo de aceasta, dacă ele plecau, rămânea familia comunităţii. Pentru fii, era mai important să rămână cu amintirea unei mame neînfricate în faţa călăilor decât a unei creştine fricoase ce şi-ar fi renegat credinţa. Nu a spus oare Domnul: „Cine nu-şi lasă tată, mamă, fii.”? Şi ele s-au simţit chemate să dea mărturie pentru validitatea evangheliei.
Ziua de sărbătoare
Era obiceiul pe atunci să se li ofere prizonierilor un banchet copios înainte de a fi duşi în arenă. Ei au acceptat şi au făcut sărbătoare. Apoi au fost prezentaţi poporului. De o parte, au fost puşi bărbaţii: rămăseseră trei, deoarece Secundu- lus nu a rezistat chinurilor din carceră şi plecase deja spre cer. Amfiteatrul era arhiplin, deoarece poporului îi plăceau asemenea spectacole care, în general, erau făcute cu delincvenţi comuni şi cu sclavi. De această dată, curiozitatea era mai mare, deoarece condamnaţii erau „lavati”, cum erau numiţi creştinii, datorită băii făcute în apa Botezului, şi printre aceştia se afla şi o nobilă matroană împreună cu slujitoarea sa.
Au intrat în amfiteatru între cele două şiruri de călăi însărcinaţi să-i lovească cu bice care aveau la capete bucăţi de fier. Sângele ce se scurgea din trupurile lor trebuia să provoace instinctul animalelor feroce.
Saturus, Revocatus şi Saturnin au fost legaţi de nişte stâlpi, foarte vizibili pentru mulţimea unei tribune, pentru a fi muşcaţi mai întâi de un leopard şi apoi de un urs. Femeile, în schimb, au fost conduse în centrul arenei şi abandonate în faţa unei vaci înfuriate.
Spectacolul a început cu femeile, pe care animalul de mai multe ori le-a ridicat în aer cu coarnele până a obosit, în timp ce mulţimea urla şi se distra. Perpetua, când şi-a venit în fire, şi-a acoperit din pudoare genunchii cu zdrenţele care-i mai rămăseseră pe spate şi s-a dus s-o ridice pe Felicitas. Apoi, amândouă au fost conduse la poarta de intrare, pentru a asista la al doilea spectacol. Cele două femei se îmbrăţişau şi se consolau reciproc şi adresau cuvinte de încurajare fraţilor care erau legaţi de stâlpi.
Leopardul şi apoi ursul i-au devorat pe cei trei martiri şi, când aceştia au fost scoşi de acolo de către îmblânzitori, se putea vedea sângele curgând din toate părţile şi mulţimea care striga: „Lavati sunt purificaţi acum în totalitate”. Mulţimea striga ca cei condamnaţi să fie duşi în mijlocul arenei, pentru a primi în faţa tuturor lovitura de graţie. Saturus a avut astfel posibilitatea de a-şi scoate inelul, să-l înmoaie în propriul său sânge şi să-l dea unui soldat. Martirii şi-au schimbat pentru ultima dată sărutul păcii şi s-au supus apoi ultimului act al acelui teribil ceremonial.
Biserica din Cartagina îi avea astfel pe primii săi mărturisitori. Pe mormintele lor a apărut o bazilică, unde însuşi sfântul Augustin, de mai multe ori, a avut ocazia de a preamări virtuţile lor. Relatarea martiriului lor a făcut înconjurul imperiului şi cultul lor s-a răspândit nu numai în tradiţia Bisericii latine, dar şi în cea greacă şi siriană.
Note:
[1] Din Relatarea martiriului sfinţilor martiri cartaginezi. Cit. în Liturgia orelor.
Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog
Biografii: varianta 1 / varianta 2 / varianta 3