Sf. Petru Claver

• preot
• 1580-1654
• n.: în 1581, Verdu, Catalonia, Spania
• d.: la 8 septembrie 1654, Cartegina, Columbia
• 9 septembrie (latin)

Petru Claver, „pentru totdeauna sclavul Negrilor”; aceasta a fost semnătura şi programul de viaţă al bătrânului paralizat, care, în ziua de 8 septembrie 1654, închidea ochii, după mai bine de 40 de ani petrecuţi în mijlocul sclavilor negri din portul Cartagina, de pe coasta de nord-vest a Columbiei (America de Sud).

Petru Claver s-a născut în localitatea Verduno din Catalania – Spania. Şi-a făcut studiile în diferite colegii ale Societăţii lui Isus din Europa şi America de Sud, unde a avut ocazia să cunoască situaţia grea a sclavilor negri. Copleşit de mâhnire şi ruşine pentru purtarea inumană a concetăţenilor săi spanioli, deveniţi vânători şi negustori de sclavi, însufleţit de dorinţa să vină în ajutorul material şi spiritual al nefericitelor victime, după ce a fost sfinţit preot, a cerut să fie trimis în Portul Cartagina, punctul de descărcare şi triere a „fildeşului negru”. Dorinţa i s-a împlinit. Hotărât să ajungă mai curând la locul de muncă, a renunţat la bucuria de a-şi revedea casa părintească şi a-şi lua rămas bun de la rude; cu o galeră spaniolă, în vara anului 1610, intră în marele port. Aici, zilnic acostau corăbii aducând din Africa, peste apele Oceanului Atlantic şi ale Mării Antilelor, bărbaţi, femei, copii, prinşi pe coasta de vest a continentului negru şi legaţi ca nişte vite, pentru a fi vânduţi proprietarilor de plantaţii şi mine în lumea nouă. Pentru Petru Claver a început o luptă aprigă. În primul rând, cu negustorii de sclavi, care voiau să-i expedieze cât mai curând spre interior; pe cei bolnavi, slăbiţi, infirmi îi aruncau în mare sau îi părăseau în locuri pustii, să sfârşească în disperare şi mizerie; celor apţi de muncă le favorizau consumul de alcool şi practicarea unei vieţi sexuale degradante. Inima de om şi de preot a tânărului misionar se cutremura şi sângera. Deşi cu o constituţie fizică debilă, a intrat în luptă şi a obţinut organizarea unor puncte de asistenţă sanitară a celor bolnavi, înmormântarea demnă a celor răpuşi de greutăţile călătoriei şi îngrijirea spirituală a tuturor. El însuşi lucra până la epuizare în zilele când soseau transporturile cu nefericitele victime ale lăcomiei compatrioţilor săi. Marinarii fugeau de pe corabie, doborâţi ei înşişi de miasmele ce veneau din cală; Petru Claver îi scotea la lumină pe muribunzi şi pe bolnavi, le spăla rănile şi-i boteza în tabăra de refacere, unde le acorda îngrijirea cea mai atentă. A trebuit să lupte mult cu neîncrederea acestor oameni care ajungeau la ţărm adesea bătuţi până la sânge şi întotdeauna înnebuniţi de frică; nu puteau crede că un alb este capabil de altceva decât de crime. Până la urmă, inimosul apostol le-a devenit părinte şi prieten. Timp de patruzeci de ani, cât a lucrat în mijlocul lor, a botezat cu mâna lui peste 300.000 de negri, cărora le-a redat încrederea în Dumnezeu şi în ei înşişi. Mai puţină reuşită a avut faţă de compatrioţii săi, pe care a încercat să-i convingă să renunţe la această practică criminală; îndeosebi negustorii de sclavi au încercat pe toate căile să scape de el; au folosit ameninţări, calomnii şi chiar încercări de asasinat. Nimic nu l-a putut descuraja pe Petru Claver, care, văzând împietrirea acestor oameni, în fiecare vineri noaptea, făcea Calea Sfintei Cruci purtând o cunună de spini pe cap, spre a cere iertare şi îndurare de la Cel de Sus pentru păcatele compatrioţilor.

După patruzeci de ani, cade el însuşi victimă a unei paralizii ce l-a imobilizat la pat. Deoarece o epidemie de ciumă secerase viaţa confraţilor călugări mai tineri, a rămas să fie îngrijit de un servitor care adesea l-a insultat şi l-a maltratat, până în ziua de 8 septembrie 1654, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, când „Sclavul Negrilor” părăseşte acest pământ şi merge să-i întâlnească în lumea veşnică pe cei cărora le-a dăruit ultima îngrijire.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti