Sf. Petru Damian

• Episcop, Doctor al Bisericii
• 1007-1072
• n.: în 1007, Ravenna, Italia
• d.: la 22 februarie 1072, Ravenna, Italia
• 21 februarie (latin)

„Preaiubitul şi preabunul meu frate, în timp ce eşti copleşit de lovituri, în timp ce eşti pedepsit de corecţia aplicată de Dumnezeu, nu dispera în inima ta, nu lăsa să-ţi scape un murmur de lamentare. Amărăciunea tristeţii să nu te copleşească pe deplin, frica să nu te facă nervos. Seninătatea să fie întotdeauna pe chipul tău şi bucuria în inima ta, şi să răsune mulţumirea pe buzele tale. Trebuie să lauzi planul divin care îi loveşte momentan pe cei care sunt ai săi, în scopul de a-i sustrage chinurilor veşnice. El aduce deprimare pentru a putea înălţa, taie pentru a vindeca, doboară la pământ pentru a putea ridica din nou”[1].

Acesta este autoportretul lui Petru Damian care, cufundat până la gât în controversele secolului al XI-lea, s-a străduit să păstreze seninătatea înlăuntrul său şi să o promoveze în afară, chiar şi atunci când caracterul său înflăcărat îl făcea un îndârjit biciuitor al viciilor timpului său.

Biserica, în căutarea independenţei faţă de puterea imperială, continua să plătească un tribut greu pentru protecţia de care s-a bucurat în trecut. Familiile nobile, pentru a nu diviza patrimoniul, îl încredinţau primului născut, în timp ce alţi fii trebuiau să aleagă cariera militară sau bisericească. Pentru a obţine desemnarea ca episcop sau abate, nu rareori plăteau sume mari de bani autorităţii civile care avea privilegiul de a desemna candidaţii pentru aceste funcţii ecleziastice. Cei aleşi, la rândul lor, se refăceau apoi prin consemnarea posturilor ce depindeau de ei. Viaţa păstorilor Bisericii însemna mai mult un comerţ decât împlinirea unei misiuni.

Sfântul Petru Damian şi Grigore al VII-lea revendicau dreptul Bisericii de a alege proprii păstori, angajând o luptă decisivă împotriva abuzurilor din acel timp. Episcopului Wide din Milano, care îşi cumpărase numirea în episcopat, Petru Damian i-a impus o penitenţă de o sută de ani, comutând-o apoi într-o mare sumă de bani ce trebuia împărţită în fiecare an la săraci[2].

Şi un asemenea obicei nu era uşor să fie schimbat, deoarece cea mai mare parte a episcopilor şi a abaţilor erau şi guvernatori ai propriilor supuşi, cu toate responsabilităţile civile şi politice în faţa regelui sau a împăratului. Bunurile ecleziastice, pe de altă parte, crescuseră fie prin diferite donaţii ale credincioşilor, fie prin buna administrare făcută de călugări. Şi se ştie că, acolo unde există bunuri materiale, mulţi aleargă pentru a intra cu orice preţ în posesie.

O altă plagă ce atingea Biserica era viaţa morală a clerului. Chiar dacă existau episcopi, preoţi şi călugări exemplari, era totuşi foarte mare numărul celor care îmbrăţişaseră viaţa bisericească fără vocaţie şi mare parte a clerului de jos unea imoralitatea cu ignoranţa. Însuşi apostolatul acestor preoţi se reducea la exercitarea unui cult ce se asemăna mai degrabă cu superstiţia decât cu religia. Viaţa şi activitatea lui Petru Damian s-au consumat în aceste circumstanţe dureroase şi dificile.

O copilărie sacrificată

S-a născut la Ravenna, în anul 1007, într-o familie numeroasă; a cunoscut încă din copilărie suferinţa, rămânând orfan de ambii părinţi. Locul mamei l-a ţinut Roselinda, sora sa, şi a fost adoptat ca fiu de fratele său mai mare, Damian, motiv pentru care a şi fost numit Petru Damian. Deşi recunoscător Roselindei şi lui Damian, el simţea totuşi o profundă lipsă a părinţilor şi se povesteşte că, odată, pe când era copil şi foarte sărac, a găsit o monedă pe care însă nu a folosit-o pentru sine, ci a dat-o unui preot ca să celebreze o Liturghie pentru tatăl şi pentru mama sa.

Foarte curând, a dovedit o inteligenţă extraordinară şi fratele său l-a ajutat să o dezvolte prin studii la Ravenna, la Faenza, la Padova şi la Parma. Aici, la 25 de ani, preda la Universitate.

O alegere curajoasă

Devenise un bărbat pe care se putea conta şi, de acum înainte, asigurat în ceea ce priveşte câştigarea pâinii pentru toată viaţa. Într-o zi, în timp ce stătea la masă, s-a apropiat de el un sărac şi el a refuzat să-l ajute. N-a mai avut pace, ţinând cont că şi el se găsise altădată în aceeaşi situaţie şi, fără iubirea cuiva, ar fi fost încă pe stradă să implore pomană. Dacă până în acel moment se cufundase în cărţi şi uitase de mizeria care era în jurul său, de acum n-ar mai fi putut să rămână aşa, deoarece Dumnezeu i-a deschis ochii.

A văzut bogaţii şi puternicii lumii preocupaţi numai de acumularea bogăţiilor, călcându-i în picioare pe cei slabi, şi ceea ce îl făcea să sufere mai mult era constatarea că acestei legi antievanghelice îi subscriau atâţia oameni ai Bisericii. Dacă voia să se sustragă acestui mod de viaţă şi dacă voia să construiască ceva valid pentru a schimba societatea, trebuia să facă o alegere radicală şi evanghelică: să lase totul pentru a-l urma pe Isus. Dar încotro s-o ia? „Disciplina monastică este ineficientă şi se îndepărtează de perfecţiunea sa obişnuită; majoritatea clericilor trăiesc lumeşte şi secularii se luptă şi se prădează reciproc”[3].

El ajunge la concluzia că cea mai bună cale pentru a împlini chemarea lui Isus este retragerea la mănăstire, şi astfel, a ales-o pe aceea de la Fonte Avellana, mică, dar deja celebră prin austeritatea ei. Era pe la anul 1035. Aici, el şi-a pus talentele în slujba călugărilor, a aprofundat spiritualitatea fondatorului, sfântul Romuald, i-a scris viaţa şi le-a împărtăşit confraţilor din înţelepciunea sa. Şi alte comunităţi au dorit să-i asculte cuvintele şi să fie instruite asupra modului în care trebuie trăită carisma de eremit.

În anul 1043, a fost ales stareţ şi el s-a simţit dator să scrie diferite opuscule pentru monahii săi, adunând şi ordonând tot ceea ce sfântul Romuald scrisese sau lăsase ca simplă tradiţie. Mănăstirea de la Fonte Avellana a devenit celebră. Au apărut şi altele, după modelul acesteia, în Abruzzi, în Marche, în Umbria şi în Romagna, şi s-au asociat între ele în Congregaţia eremitică „Santa Colomba”.

Petru Damian este un îndrăgostit de viaţa eremitică, după cum se poate cunoaşte citind cărticica Dominus vobiscum. Mănăstirea trebuie să fie scopul ultim şi trebuie să constituie aspiraţia cea mai înaltă a oricărui călugăr. Cenobiul este comunitatea care îl antrenează şi îl conduce spre locul de retragere, unde el poate să atingă cea mai înaltă contemplaţie şi să dea mărturie lumii că numai Dumnezeu poate să-l facă pe om fericit. Chiar dacă circumstanţele îl poartă mereu în afara locului de retragere, el acceptă un atare sacrificiu numai din iubire faţă de Biserică, întorcându-se însă imediat ce şi-a îndeplinit misiunea.

Îndrăgostit de Biserică

Deşi izolat în locul său de retragere şi departe de orice privire umană, el se simţea Biserică: „Biserica lui Cristos – scria el – este unită în membrele sale printr-o legătură de iubire aşa de puternică, încât ea este una în cei mulţi şi întreagă în fiecare. Şi aşa este, încât Biserica universală se prezintă ca şi cum ar fi o singură persoană, ca unica mireasă a lui Cristos, şi fiecare suflet. este considerat ca Biserică întreagă (…) De aceea, reuniţi în comunitate, putem spune pe drept: «Doamne, apleacă-ţi urechea, răspunde-mi!» Şi aflându-ne singuri, nu greşim cântând: «Tresăltaţi în Dumnezeu, puterea noastră, aclamaţi-l pe Dumnezeul lui Iacob». Pentru că, pe de o parte, izolarea unei persoane ce se află singură nu este un obstacol pentru a se exprima la plural şi, pe de altă parte, mulţimea credincioşilor nu separă individul, deoarece, prin puterea Duhului Sfânt, care se află în fiecare şi care ne umple pe toţi cu prezenţa sa, solitudinea trebuie să fie înţeleasă la plural şi mulţimea la singular”[4].

Aici este sensul eclezial al retragerii. Nu este o simplă fugă de lume şi de Biserica-instituţie pentru a afla refugiu într-un loc curat, rezervat celor aleşi, ci este fuga de rău pentru a intra şi a opera în însăşi inima Bisericii şi pentru a trăi pe deplin viaţa evanghelică. Cu acest spirit, Petru Damian a scris Despre ordinea vieţii eremiţilor şi Regula eremitică.

Promotor al reformei Bisericii

Petru Damian a fost, împreună cu Hildebrand, mai apoi papa Grigore al VII-lea, unul dintre cei mai importanţi colaboratori ai instituţiei papale în reforma Bisericii. Tributar mentalităţii timpului său şi inspirându-se din exemplul sfântului Romuald, el dorea ca „instanţa supremă sacerdotală şi puterea supremă temporală (una lângă cealaltă şi, în acelaşi timp, în colaborare) să lucreze pentru binele creştinătăţii, «deoarece preoţia se bucură de protecţia statului şi guvernarea este protejată de sfinţenia ministeriului sacerdotal». Amândouă au misiuni specifice şi diferite: «regele posedă armele temporale, preoţii, spada spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Situaţia fericită este atunci când sabia temporală se uneşte cu cea spirituală»”[5].

Se înţelege atunci cum Petru Damian, pentru a impulsiona reforma Bisericii, a intrat în contact direct sau indirect cu un mare număr de persoane influente în câmpul laic sau ecleziastic, aşa cum rezultă, printre altele, din bogatul său epistolar. El a devenit prieten al împăratului Henric al III-lea, care l-a rugat să colaboreze cu papa Clement al II-lea pe care el îl alesese. La moartea lui Henric al III-lea, a fost călăuză pentru soţia sa, împărăteasa Agneza; a căutat să-l influenţeze chiar şi pe fiul acesteia, Henric al IV-lea, dar fără succes.

Maestru spiritual

Interesat de reînnoirea Bisericii, el s-a implicat în stimularea spre sfinţenie a laicilor, călugărilor şi preoţilor. Între ucenicele sale le întâlnim pe împărăteasa Agneza, precum şi alte figuri feminine de marcă, cum sunt ducesa Beatrice din Toscana, Adelaida din Torino, soţia marchizului Ranieri, contesa Bianca etc. Impresia lor era că direcţiunea spirituală a lui Petru Damian era exigentă.

Ducesei Beatrice îi dădea sfatul de a se detaşa de bunurile pământeşti: „Daţi pământul şi dobândiţi cerul”[6]; iar marchizei Ranieri de Toscana îi recomanda să pornească imediat pe drumul spre Ierusalim, pentru a face o penitenţă primită la spovadă: „Celor care trăiesc în lume ca într-o mocirlă sau cei care au subscris unei obligaţii spirituale şi nu-i observă regulile, noi îi îndemnăm să ia calea exilului, să-l îmblânzească pe teribilul Judecător, abandonând patria lor”[7].

Preoţilor le reaminteşte că semnificaţia cuvântului cler e aceea de „parte a lui Dumnezeu”: cine alege această stare de viaţă, trebuie să renunţe la bunurile pământeşti şi să se dedice numai slujirii Bisericii şi să trăiască după modelul apostolilor din prima comunitate creştină. În faţa dezastrului moral al clerului, care nu reuşea să trăiască celibatul, el le oferă ca remediu viaţa comună şi rumegarea cuvântului lui Dumnezeu. Aşa îi scria unui episcop: „Când vă mutaţi dintr-un loc în altul, sau sunteţi în călătorie, sau orice altceva aţi face, buzele să rostească mereu câte un cuvânt al Scripturii, fărâmiţând psalmii ca într-o piuă, pentru a putea în orice moment să emane un parfum asemănător cu cel al plantelor aromatice”[8].

De la călugări, pentru care a scris foarte mult, cerea o perfectă observare a propriilor reguli, şi chiar ceva penitenţă în plus. Când s-a aflat la Cluny ca trimis al papei, l-a sfătuit pe abate să introducă biciuirea şi posturile suplimentare, dar abatele Ugo, cu înţelepciune şi diplomaţie, l-a trimis să trăiască o săptămână după disciplina de la Cluny: „Mai întâi, gustaţi din bucătăria noastră şi apoi să spuneţi dacă este lipsită de gust”[9]. Nu există însă nici un dubiu că cuvântul său, predicat sau scris, a avut o influenţă enormă şi în viaţa călugărilor.

Episcop şi cardinal

Petru Damian a găsit pe cel mai bun prieten al său în călugărul Hildebrand, chiar dacă poziţia lor în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii papale era puţin diferită. Hildebrand, de fapt, afirma absoluta supremaţie a papei asupra oricărei autorităţi ecleziastice şi civile, în timp ce Petru Damian nu admitea ingerinţa papei în problemele temporale. Deşi îl admira pe prietenul său, uneori abilitatea şi deciziile lui îl lăsau puţin perplex, dar apoi înţelegea că în politică niciodată nu poţi să fii ingenuu şi îl urma.

Făcut cardinal şi Episcop de Ostia, de papa Ştefan al IX-lea, a trebuit să-şi lase sihăstria şi să se mute la Roma, pentru a organiza reforma Bisericii alături de Hildebrand. Au fost zece ani (1057-1067) foarte solicitanţi, atât în ceea ce priveşte grija pastorală a diecezei, cât şi în conducerea Bisericii. A desfăşurat diferite misiuni în numele papei: la Cluny, pentru a apăra această glorioasă abaţie împotriva episcopului locului, care voia să o stăpânească supunând-o autorităţii sale (aici s-a născut şi o profundă prietenie cu abatele Ugo); apoi la Florenţa, unde arhiepiscopul fusese pus sub acuzare pentru simonie şi Petru Damian, deşi era numărul unul împotriva simoniei, l-a absolvit din lipsă de probe.

În anul 1067, a obţinut, în sfârşit, permisiunea de a se întoarce la Fonte Avellana, renunţând la dieceză. Funcţia de cardinal nu stinsese în sufletul său dorinţa unei vieţi retrase. Dar suspinata linişte a durat foarte puţin. În anul 1068, a fost invitat la Frankfurt, în încercarea de a evita divorţul lui Henric al IV-lea de soţia sa, Berta; în anul 1071, a fost chemat la Montecassino pentru a consacra acolo biserica abaţială şi pentru a se întâlni cu preabunul său prieten, abatele Desideriu, alături de care împărtăşea planurile de reformă în Biserică şi care avea să devină papa Victor al III-lea; în anul 1072, a fost trimis la Ravenna, pentru a-l împăca cu papa pe arhiepiscopul ce îl sprijinise pe antipapă, atrăgând interdictul asupra oraşului.

O dată reinstaurată pacea în oraşul său natal, a pornit la drum spre sihăstria sa, dar, din cauza unei boli neaşteptate, a trebuit să se oprească la Faenza, ca oaspete al benedictinilor de la „Santa Maria Fuori Porta”.

Proclamat sfânt de popor

Aici, la 23 februarie 1072, murea îndrăgostitul de sihăstrie, tată şi fiu al acelei Biserici pe care a iubit-o atât de mult, încât i-a biciuit toate viciile şi devierile. Poporul l-a proclamat îndată sfânt şi Biserica şi-a dat aprobarea. Leon al XlI-lea, în anul 1828, l-a declarat învăţător al Bisericii.

Popularitatea sa era aşa de mare, încât a trezit interesul celebrilor scriitori italieni cum sunt Boccaccio şi Petrarca. Acesta din urmă i-a scris şi viaţa. Dar cel care i-a asigurat mai multă strălucire a fost, desigur, Dante Alighieri. În Paradisul, din Divina Comedie, Petru Damian este aşezat între contemplativi, unde continuă predica sa caustică, descriindu-i astfel pe păstorii timpului său:

„Păstorii moderni vor acum şi mai apoi
să aibă cine să-i încalţe şi să-i însoţească,
şi să-i ridice de la spate pentru că sunt foarte grei!
Ei îşi acoperă cu mantiile lor caii, în aşa fel încât
sub o singură piele merg două dobitoace.” (XXI, 130-134).
Aici, limbajul divinului poet se armonizează perfect cu acela al causticului sfânt.

Ca scriitor, Petru Damian arată o cunoaştere profundă a Sfintei Scripturi şi a sfinţilor părinţi ai Bisericii. Pe această cunoaştere el îşi bazează teologia sa, care, pe de o parte, îl ridică la contemplarea vieţii trinitare şi, pe de altă parte, îl face extatic în faţa omenităţii lui Cristos şi a figurii Mariei. El este considerat, de fapt, un precursor al devoţiunii faţă de omenitatea lui Isus şi a fost numit, de aseme-nea, camerierul Madonei.

Aşa descrie unele momente ale contemplaţiei sale privind omenitatea preasfântului nostru Mântuitor sau inefabila viziune a gloriei cereşti: „Eu îl aveam prezent în privirea spiritului meu pe Isus Cristos străpuns de cuie, atârnat pe cruce, şi îmi apropiam buzele mele avide pentru a primi sângele care curgea picătură cu picătură”[10]. „Lăsând altora, mai favorizaţi, contemplarea maiestăţii divine, să ne mulţumim numai cu crucea sa”[11].

Are, apoi, expresii pline de gingăşie în contemplarea Mariei care îşi alăptează copilul: „Fericiţi sânii care lasă să curgă un lapte aşa de delicat pe buzele copilului: ei îl hrănesc pe acela care este hrana îngerilor şi a oamenilor! E puţin lucru acest lichid, dar el dă forţă Creatorului. Acela a cărui putere domină furtunile aşteaptă de la un sân feciorelnic câteva picături de lapte”[12].

Note:
[1] Petru DAMIAN, Scrisori, 8, 6: PL 144, 473-476.
[2] PL 145, 97.
[3] Petru DAMIAN, Liber Gomorhianus.
[4] Petru DAMIAN, Dominus vobiscum, 5-6.
[5] J. LORTZ, Storia della chiesa, I, Edizioni Paoline 1987, 422.
[6] Petru DAMIAN, Epist., 7, 14.
[7] Petru DAMIAN, Epist., 7, 17.
[8] J. LECLERCQ, „Inédits de saint Pierre Damien”, RBén 67 (1957) 158.
[9] Miracula s. Hugonis, 15.
[10] Petru DAMIAN, Opusc., 19, 5.
[11] Petru DAMIAN, Opusc., 32, 8.
[12] Petru DAMIAN, Serm., 45.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog