Sf. Prisca (Priscilla)

• martiră
• ??-275
• d.: în 275, Roma, Italia
• 18 ianuarie (latin)

Este greu de stabilit adevărata identitate a acestei martire romane, în ciuda numeroaselor documente vechi, pentru că diferitele note cu privire la ea se referă probabil la trei persoane diferite. Celebrarea de astăzi vrea, în orice caz, să o cinstească pe fondatoarea bisericii titulare de pe Aventin, la care se referă inscripţia funerară din secolul al V-lea, păstrată în locul rezervat canonicilor de la bazilica „Sfântul Paul din afara Zidurilor”. Vechea biserică, scumpă celui dornic de a descoperi colţurile intacte ale Romei antice, în umbra discretă şi odihnitoare a navatelor sale, se ridică pe temeliile unei mari case romane din secolul al II-lea, după cum au demonstrat recentele săpături arheologice.

Dar Acta Sanctae Priscae, care îi fixează martiriul sub Claudiu al II-lea (268-270) şi mormântul pe via Ostiense, de unde mai apoi trupul său ar fi fost mutat pe Aventin nu au motive de credibilitate mai mari decât sugestiva legendă, care o plasează pe sfânta Prisca în epoca în care sfântul Petru şi-a desfăşurat munca sa misionară la Roma.

După această legendă, sfânta ar fi fost botezată la vârsta de treisprezece ani de însuşi Principele apostolilor şi şi-ar fi încoronat iubirea sa faţă de Cristos cu ramura de palmier a martiriului, stabilind, în acelaşi timp, un primat, sugerat şi de numele roman, care înseamnă „prima”: ea ar fi fost de fapt prima femeie din Occident care şi-a mărturisit prin martiriu credinţa sa în Cristos. Protomartira romană ar fi fost decapitată în timpul persecuţiei lui Claudiu pe la jumătatea secolului I. Trupul tinerei a fost înmormântat, întotdeauna după această tradiţie, în catacombele Priscilei, cele mai vechi din Roma.

În secolul al VIII-lea s-a început identificarea martirei romane cu Prisca, soţia lui Aquila, despre care vorbeşte sfântul Paul: „Salutaţi-i pe Priscila şi pe Acvila, colaboratorii mei în Cristos Isus: aceştia şi-au pus în primejdie viaţa pentru mine şi le sunt recunoscător nu numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile păgâne” (Rom 16,3). A început să se vorbească astfel despre titulus Aquilae et Priscae modificând titlul primar despre care se ştie deja în sinodul roman din 499. Titlul „proprie cardinalului” cu care s-a voit a se cinsti biserica „Sfânta Prisca”, o sfântă aproape uitată astăzi în calendare, vine să dovedească devoţiunea pe care încă din primele secole de viaţă creştină o recăpăta această „trufanda” a umilului pescar din Galileea. Biserica „Sfânta Prisca”, ridicată pe locul unei case romane, care după legendă l-ar fi găzduit pe sfântul Petru, păstra în criptă un capitel concav, folosit de însuşi apostolul, pentru a boteza catehumenii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei