Sf. Rafael Arnaiz Baron

• frate
• 1911-1938
• n.: la 9 aprilie 1911, Burgo, Spania
• d.: la 26 aprilie 1938, Duenas, Palencia, Spania
• 26 aprilie (latin)

Sfântul Rafael Arnáiz Barón s-a născut în Burgos, Spania, pe data de 9 aprilie 1911, într-o familie creştină înstărită. Era cel mai mare dintre cei patru fraţi. Ca băiat a mers la mai multe şcoli conduse de iezuiţi şi sensibilitatea lui spirituală şi artistică s-a văzut de când era băieţel. Aceste calităţi erau remarcabil de bine echilibrate, oferindu-i o atitudine deschisă şi veselă faţă de lume, combinată cu un exuberant simţ al umorului, cu respect şi umilinţă. Crizele de febră şi pleurită i-au întrerupt însă educaţia. Când şi-a revenit, tatăl lui l-a luat la Zaragoza pentru a-l consacra, drept mulţumire, Fecioarei de la Pillar. Familia lui s-a mutat la Oviedo unde Rafael şi-a terminat gimnaziul.

În 1930 a început studiile de arhitectură la Madrid. În aceşti ani a început să se dezvolte devotamentul său profund pentru Isus. După ce terminarea gimnaziului şi-a petrecut vara lângă Avila, acasă la unchiul şi mătuşa sa, Ducele şi Ducesa de Maqueda. Ei au fost cei care i-au prezentat mănăstirea trapistă din San Isidoro de Dueñas, a cărei frumuseţe şi atmosferă de rugăciune l-au atras. A decis să abandoneze studiile de arhitectură din Madrid şi să caute misterul „Absolutului” în mănăstirea cisterciană, intrând pe data de 16 ianuarie 1934, la vârsta de 23 de ani. Când a intrat a spus că decizia lui nu a fost influenţată de suferinţă sau de dezamăgire, ci de Dumnezeu care, „în bunătatea Sa infinită”, i-a dăruit în viaţă mai mult decât merita. Rafael s-a simţit pregătit pentru ritmul monastic dat de cântările gregoriene şi de Liturghia Orelor. A scris multe scrisori mamei sale care, după moartea lui, le-a adunat într-o carte, precum şi unchiului şi mătuşii lui, cu care a avut o relaţie apropiată de prietenie.

La patru luni de la intrarea în mănăstire, după un post aspru, a fost lovit de o formă serioasă de diabet zaharat, care l-a forţat să meargă acasă pentru tratament. A fost astfel obligat să se tot plimbe între casă şi mănăstire între anii 1935 şi 1937. Era perioadă de apogeu a războiului civil spaniol. La întoarcerea sa finală la mănăstire a fost făcut oblat, dându-i-se un loc la periferia comunităţii călugăreşti. Dreptul canonic din acel timp nu permitea ca o persoană cu probleme de sănătate să depună voturile monahale. A murit în infirmeria mănăstirii, pe data de 26 aprilie 1938, după un atac final al bolii, la vârsta de 27 de ani. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, iar rămăşiţele lui au fost mai apoi duse la biserica mănăstirii.

În ciuda vieţii lui scurte, el a reuşit să îşi însuşească şi să trăiască în mod excepţional vocaţia cisterciană. De la început şi până la sfârşit a trebuit să facă faţă unor situaţii dificile, de la boală la război, de la imposibilitatea depunerii voturilor la relaţiile anormale cu comunitatea în care dorea să se integreze. În toate aceste situaţii a adoptat umilinţa. Dorinţa sa a fost să trăiască pentru a iubi: pe Isus, pe Maria, Sfânta Cruce, mănăstirea sa trapistă. Reputaţia sa de sfânt s-a răspândit repede în Spania, iar mormântul său a devenit un loc de pelerinaj, unde credincioşii au primit multe favoruri.

Pe data de 19 august 1989, la Ziua Mondială a Tinerilor din Santiago de Compostela, Papa Ioan Paul al II-lea l-a propus pe fr. Rafael ca model pentru tinerii de azi, beatificându-l ulterior, în 27 septembrie 1992, la Roma. În predica de la Liturghia de beatificare, Pontiful polonez spunea că trapistul spaniol au oferit un exemplu, în special pentru cei tineri, „de iubire şi de răspuns necondiţionat la chemarea divină”. Succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, l-a canonizat, spunând cu acea ocazie că fr. Rafael „continuă să ofere, prin exemplul şi acţiunile sale, un drum fascinant, în special pentru tinerii care nu sunt satisfăcuţi cu uşurinţă, ci care aspiră la adevărul deplin, la bucuria inexprimabilă, la care se ajunge din iubire pentru Dumnezeu”.