Sf. Romuald

• abate
• c.952-1027
• n.: în c.952, Ravenna, Italia
• d.: la 19 iunie 1027, Val-di-Castro, Italia
• 19 iunie (latin)

Abatele Romuald, părintele călugărilor camaldolezi, a dat dovadă, încă de la o vârstă tânără, de o puternică înclinaţie faţă de viaţa solitară şi rugăciune, deşi trăia într-un mediu cu uşoare ispite şi exemple de mondenitate, fiind fiul unui duce din Ravenna. După ce a urmat, timp de trei ani, regula cistercensă în mănăstirea „Sfântul Apollinariu”, nemulţumit de acea viaţă, la 23 de ani, a obţinut permisiunea de a duce viaţa de pustnic, pe dealurile din preajma Veneţiei, în tovărăşia pustnicului Marin. Aici, a aflat despre schitul din munţii Pirinei de la sfântul Miguel de Cuixa şi a voit să se îmbarce pentru această nouă aventură spirituală, în compania dogelui veneţian Pietro Orseolo, devenit sfânt. A petrecut acolo zece ani, dând chinoviei spaniole o clară orientare pustnică.

Oriunde mergea, călugărul din Ravenna răspândea molipsirea vieţii solitare. Întors la Ravenna, Romuald l-a convins până şi pe tatăl său să devină călugăr la „San Severo”. Peregrinările sale aveau un scop foarte precis: reforma mănăstirilor şi a schiturilor, după modelul chinoviilor antice orientale. S-a născut astfel, printre desul mărăciniş alpin, în spatele înaltului Casentino, chinovia de la Camaldoli, care şi-a luat numele de la „câmpul” unui anume Maldolo, acela care a dăruit acel loc omului lui Dumnezeu în căutare de singurătate.

Dar acest om, atât de doritor să se separe de oameni pentru a urma propria înclinaţie la viaţa contemplativă, părea destinat la neîntreruptă peregrinare pe drumurile Italiei. Împăratul Otto al III-lea, care avea pentru sfântul călugăr o profundă admiraţie, l-a numit abate la „Sfântul Apollinariu”. Demnitatea abaţială nu se potrivea cu idealul său de viaţă religioasă şi, după trecerea unui an în acea funcţie, Romuald a depus la picioarele împăratului cârja abaţială, căindu-se că a cedat la ceea ce el considera tentaţia prestigiului, mergând spre a locui cât mai departe posibil, în abaţia de la Montecassino. Şi aici a adus rigoarea sa ascetică, dând spiritualităţii benedictine un mai accentuat ton contemplativ şi riguros.

Apoi, de la Montecassino a plecat pentru noi aventuri spirituale, reformând şi întemeind mănăstiri, la Verghereto, Lemmo, Roma, Fontebuona şi Vallombrosa, trecând prin cea de la Siena şi cea de la Val di Castro, de lângă Fabriano, unde a murit la 19 iunie 1027. Chiar şi după moarte, Romuald nu a avut o „locuinţă” fixă. La 17 februarie 1481 rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate la Fabriano. Şi acea zi a însemnat şi data sărbătorii sale liturgice, până la recenta reformă a calendarului, care fixează comemorarea sfântului în ziua morţii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei