Sf. Severin de Noricum

• abate
• c.410-482
• n.: în c.410, nordul Africii
• d.: la 8 ianuarie 482, Favianae, Noricum (azi Austria)
• 8 ianuarie (latin)

În secolul al V-lea Imperiul Roman de Apus a fost treptat supus de către invadatorii germanici: vizigoţi, ostrogoţi, vandali, suabi, burgunzi, alemani, franci. În devastarea generală numai realităţile şi autorităţile creştine constituiau un punct ferm pentru supravieţuire. Acesta este contextul istoric în care se înscrie figura şi opera sfântului Severin, apostolul din Noricum. Născut probabil dintr-o familie romană în jurul anului 410, după o şedere în Orient, în jurul anului 454 s-a stabilit în zona Dunării, la graniţa dintre Noricum şi Panonia, unde a ridicat mănăstiri apte să ofere refugiu populaţiilor ameninţate şi în acelaşi timp puncte de iradiere a evangheliei printre triburile barbare.

Atras în egală măsură spre viaţa contemplativă şi de eremit precum şi de activitatea misionară şi favorizat de carisma profeţiei, sfântul Severin a fost prevăzător şi pe plan uman. Într-adevăr a înţeles că mişcarea tinerelor popoare barbare era de neoprit şi că societatea romană decadentă ar fi căpătat vigoare prin transfuzia cu aceste noi forţe.

Era însă necesar să li se deschidă minţile spre adevărul evangheliei şi, înainte de aceasta, să se intre în contact direct. Printr-un gest curajos care i-a atras admiraţia războinicilor neciopliţi, a ajuns la Comagene, care se afla deja în mâinile duşmanilor; dragostea concretă faţă de cei nevoiaşi a câştigat în mod definitiv inima simplă a „barbarilor”, începând cu şefii. Gibuld, regele Alemanilor, arăta pentru el „cea mai mare reverenţă şi afecţiune”, după cum zice biograful său Eugipp, şi îl asculta cu respect, docil asemenea unui fiu; Flacciteu, regele Rugilor, „îl consulta în acţiunile periculoase ca pe un oracol ceresc”.

Nu au lipsit semne din cer care confirmau cuvintele sale. Într-o zi nora lui Flacciteu îl convinsese pe acesta, împotriva părerii lui Severin, să nu acorde libertatea câtorva prizonieri; Severin l-a admonestat cu energie să se teamă de mânia lui Dumnezeu: în aceeaşi noapte nepotul lui Flacciteu a fost luat prizonier de către alt trib barbar şi a obţinut libertatea numai prin intervenţia lui Severin.

Cinstit şi iubit de către poporul umil ca şi de către regi şi războinici, el a trăit în sărăcie, fără a trage pentru sine nici un avantaj material: purta aceeaşi cămaşă şi vara şi iarna, dormea puţinele ore de somn întins pe pământ, având şoldurile încinse cu un ciliciu, iar în postul mare mânca numai o dată pe săptămână. A murit la 8 ianuarie 482. Rămăşiţele sale pământeşti sunt venerate acum la Frattamaggiore (Napoli) împreună cu martirul Sosso.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei