Sf. Zita

• fecioară
• 1218-1272
• n.: în 1218, Bozzanello, Monte Sagrate, Toscana, Italia
• d.: la 27 aprilie 1272, Lucca, Italia
• 27 aprilie (latin)

Oraşul Lucca din Toscana – Italia şi-a ales de patroană şi protectoare pe Sfânta Zita, care timp de aproape 50 de ani îndeplinit munca de servitoare într-una din familiile înstărite ale oraşului. La 30 de ani după moartea Zitei, Dante Alighieri o aminteşte în a sa «Divina Commedia», atunci când vorbind despre un magistrat din Lucca îl arată ca fiind «mai în vârstă decât Sfânta Zita».

Zita se născuse în anul 1218 la Monsagrado, un cătun din apropiere de Lucca dintr-o familie de ţărani săraci. Pe atunci era obiceiul ca fetele de la sat să fie angajate ca servitoare în familii mai bogate din oraşul apropiat, pentru a-şi face zestrea necesară şi a nu fi o povară pentru familia proprie. Situaţia lor era asemănătoare cu a sclavelor, dar ele o acceptau, deoarece, ştiau că este trecătoare: multe dintre ele ajungeau să se lege atât de strâns de familia respectivă, încât rămâneau acolo pentru toată viaţa.

La vârsta de doisprezece ani, Zita a fost angajată în familia Fatinelli din oraşul Lucca; fiind un suflet pătruns de credinţă, a considerat că împlineşte voinţa lui Dumnezeu slujind în mod conştiincios această familie care o primise sub acoperişul ei, îşi asigura întreţinerea şi pregătirea unui viitor.

Din dragoste către Dumnezeu îşi împlinea cu exactitate şi voie bună datoriile de serviciu, primind cu seninătate dojenile umilitoare atât din partea stăpânilor, care la început o tratau cu severitate, cât şi din partea celorlalţi servitori, care nu vedeau cu ochi buni zelul şi corectitudinea ei. Totdeauna atentă şi supusă, a cerut totuşi un favor de la stăpâna casei: favorul de a fi liberă să meargă în fiecare zi la Sfânta Liturghie.

Deşi nu era decât o simplă servitoare, a ajuns sa fie considerată ca o regină, mai ales după ce stăpânii, convinşi de corectitudinea şi priceperea ei, i-au încredinţat conducerea întregii gospodării casnice. Din bunurile rezervate pentru săraci şi din economiile ei proprii, împărţea cu mişcătoare delicateţe tuturor celor care băteau la poarta familiei Fantinelli. Se istoriseşte că una dintre tovarăşele ei de muncă, invidioasă pe stima de care se bucura Zita, a acuzat-o în faţa stăpânului că risipeşte bunurile casei în acte de milostenie exagerată. Într-una din zile, Zita este oprită în timp ce ieşea din casă cu şorţul încărcat, pornită sa viziteze o familie nevoiaşă: când stăpânul o întrebă ce duce, ea răspunde că are flori şi frunze. Într-adevăr, desfăcând legăturile şorţului, o ploaie de flori cade pe lespezile scărilor.

Viaţa Zitei este ca un buchet de virtuţi creştineşti, ea formează o dovadă grăitoare că în orice condiţii şi în orice loc, sfaturile Sfintei Evanghelii pot fi păstrate şi duse la o mare perfecţiune. Chiar pe când trăia, aceste virtuţi i-au atras stima şi preţuirea tuturor, iar după moartea ei, întâmplată la 27 aprilie 1272, contemporanii, din toate treptele sociale, i-au venerat amintirea cu pietate, considerând-o o adevărată sfântă. Mormîntul ei află şi astăzi în catedrala Sfântul Fredian din Lucca şi mulţimi de pelerini se îndreaptă spre el, cerând şi primind harul de a duce o viaţă curată şi senină în orice situaţie. Cultul său a fost aprobat în mod oficial de către Papa Inocenţiu al XII-lea, la 5 septembrie 1696, iar Papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a persoanelor de serviciu.

«Alfabetul se urcă de la A-bel, la Z-ita. În Zita, triumfează viaţa oamenilor simpli. Triumf al necunoscuţilor, al moştenitorilor şi al profeţilor Iată-i adunaţi în jurul Mielului, de orice limbă, de orice condiţie socială, de orice neam şi de toate vârstele. Din toată inima ei spun şi cântă : «Amin» (Louis de la Bouillerie).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti