Pages Menu
Categories Menu

Leon cel MareSf. Leon cel Mare

  • Papă, Doctor al Bisericii
  • c.400-461
  • n.: în c.400, Toscana, Italia
  • d.: în 461, Roma, Italia
  • 10 noiembrie (latin)
  • 18 februarie (bizantin)

Primul Papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare” este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost douăzeci şi unu de ani plini de greutăţi, atât din interior, cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, „biciul lui Dumnezeu”, în fruntea armatelor sale care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele Sfinte; cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, Papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în 455, Vandalii ajung la porţile cetăţii eterne, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; Papa Leon îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată.

Mai primejdioase, şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon, au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că în Cuvîntul Întrupat, Cristos, există două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin aceste învăţături se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic reuşeşte să atragă de partea sa pe Patriarhul de Alexandria şi pe împăratul T’eodosie, care adună un sinod ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare rămasă celebră: Epistola dogmatică ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare. Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malul Bosforului – şi 600 de Episcopi, în frunte cu delegaţii Papei Leon, ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos co-există două naturi unite într-o singură persoană. „Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază”.

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de atunci şi până astăzi nu a mai atins această strălucire.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiunii sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de Sermones – predici – şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătute şi definitivate de către Sinodul ecumenic al IV-lea, din Calcedon.

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înţeles că prin el Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinţei, iar imperiului de Apus aflat în declin un salvator providenţial; pentru aceste motive l-au numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (I Petru 2,5) şi mai jos: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui” (I Petru 2,9).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2 / varianta 3

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *