Sf. Pancraţiu

• martir
• c.290-c.304
• n.: în c.290
• d.: în c.304, Via Aurelia, Roma, Italia
• 12 mai (latin)

Istoria Sfântului Pancraţiu, mort în floarea vârstei sub împăratul Diocleţian, a fost atât de mult adăugită, încât sunt greu de deosebit faptele istorice de elementele legendare. Este adevărat că Sfântul Pancraţiu este unul dintre sfinţii cei mai populari, nu numai în Roma şi Italia, dar şi în alte părţi. A fost patron al tineretului catolic; sub numele lui s-au ridicat numeroase biserici şi mănăstiri; Sfântul Grigore cel Mare i-a dedicat a biserică vestită în Roma, iar Sfântul Augustin de Canterbury a înălţat sub numele lui una dintre cele mai vechi biserici din Londra; cardinalul şi scriitorul Wiseman a făcut din Sfântul Pancraţiu un personaj principal al cărţii „Fabiola”; toate ne arată ecoul puternic lăsat de tânărul erou al credinţei şi dragostei faţă de Cristos.

Alăturarea cuvintelor greceşti: pan = tot, întreg, deplin, şi Kratos = tărie, forţă, au dat cuvântul Pankrates, cu înţelesul de atotputernic, calificativ ce se atribuia divinităţii. Ulterior, a fost atribuit şi unor persoane suspuse sau deosebit de înzestrate, iar apoi a devenit prenume obişnuit. În româneşte are formele Pancratie, Pancreţiu, Gratie, Pongraţi, nume foarte rar folosite; de la ele provine, probabil, şi numele de localitate Pângăraţi. Sfântul Pancraţiu, conform tradiţiei, şi-a dovedit „atotputernicia” în stăpânirea de sine, atunci când a refuzat să răspundă provocărilor la ceartă şi luptă, şi în suportarea cu demnitate a suferinţelor de pe urmă. Adevărata „atotputernicie” este rod al Sfintei Cruci de pe Calvar.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti